GHIDUL MONUMENTELOR ISTORICE ALE REŞIŢEI
dr. Mircea Rusnac
Orice localitate păstrează numeroase amintiri ale istoriei sale. Între acestea, un loc de primă importanţă îl deţin clădirile şi obiectivele de importanţă istorică, ele marcând trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, mai prielnic sau mai defavorabil. Reşiţa îşi are şi ea monumentele sale, dar prea puţini dintre noi putem spune că le cunoaştem cu adevărat, deşi uneori trecem zilnic pe lângă ele. O punere în valoare a acestora din punct de vedere istoric nu poate decât să ne fie de mare folos în păstrarea identităţii noastre. De aceea, o excursie prin Reşiţa vechilor monumente este oricând binevenită pentru conştientizarea trecutului nostru.Venind dinspre Timişoara sau Caransebeş, ne întâmpină pe partea stângă a drumului Muzeul locomotivelor cu abur, amenajat sub forma unui parc cu verdeaţă, alei şi bănci, în care sunt expuse în aer liber un număr de 16 locomotive, fabricate de-a lungul timpului în uzinele din Reşiţa. La loc de cinste, pe un soclu înalt, este expusă cea mai veche locomotivă construită pe actualul teritoriu al României, care datează din anul 1872. La împlinirea unui secol de la fabricarea sa, a fost deschis şi acest muzeu, care este unul dintre foarte puţinele muzee cu un asemenea specific existente la ora actuală în Europa.Urmează, în apropierea scărilor care duc către Ateneul tineretului, un ansamblu medieval, aflat în zona numită Ogăşele. El este constituit din ruinele unei biserici de tip sală şi dintr-o necropolă, ambele datând din secolele al XIV-lea – al XV-lea. Acestea sunt cele mai vechi urme ale unei aşezări umane care a existat pe actualul teritoriu al Reşiţei. Nu este cunoscută cu certitudine denumirea acestei localităţi medievale, însă în documentele acelei perioade sunt menţionate nume ca Ţeroviţa, Borza, Feyerviz, Sincova sau Valle, una dintre acestea putând fi, cu mare probabilitate, cea ale cărei urme s-au descoperit la Ogăşele. Mai târziu, localitatea a dispărut, la fel ca atâtea altele în acea perioadă, apărând în schimb o altă aşezare la mică distanţă, la vărsarea pârâului Doman în Bârzava, aceea fiind nucleul viitoarei Reşiţe Române. Este posibil chiar ca locuitorii aşezării vechi din zona Ogăşele să se fi mutat ceva mai în amonte pe Bârzava, constituind noua localitate, deoarece aceasta a început să fie menţionată în documente tocmai după dispariţia celeilalte. Oricum, populaţia Reşiţei Române avea cunoştinţă despre existenţa vechiului cimitir de la Ogăşele, deoarece ea botezase dealul respectiv „Moroasa”, termen care vine de la regionalismul bănăţean „moroni”, însemnând „strigoi”.Aproximativ din zona Universităţii actuale începea vechea localitate Reşiţa Română, care la începutul secolului al XVIII-lea, cu 62 de case, era unul dintre satele însemnate din această regiune. Din păcate, construirea actualului centru al oraşului a determinat demolarea marii majorităţi a caselor Reşiţei Române, dintre care a mai rămas doar o mică parte, în special pe dealurile din preajma centrului civic. Reţine atenţia în această zonă clădirea spitalului vechi (Str. Spitalului, nr. 36), datând din 1932-1933. Tot în Reşiţa Română se află biserica ortodoxă, inălţată în 1872. Ea a fost mutată în 1985 de pe vechiul său amplasament la o distanţă de 55 m, pentru a face loc blocurilor care se construiau atunci în centrul civic.Cel mai interesant monument al Reşiţei Române îl reprezintă actualul cinematograf Cultural. Acesta, denumit în trecut „Palatul Cultural”, a fost ridicat în 1928 prin contribuţia locuitorilor din Reşiţa Română. Este construit în stil românesc şi a reprezentat centrul cultural al acestei părţi a Reşiţei.În apropierea lui, Bârzava este traversată de „podul de la vamă”, care face legătura între cele două părţi vechi ale oraşului, Reşiţa Română şi Reşiţa Montană. Acest pod a fost construit în 1937, fiind cel mai vechi pod nituit şi sudat din România.Dacă de la acest pod o luăm către stânga, pătrundem în frumosul parc „Cărăşana”, în care se află monumentul germanilor deportaţi în U.R.S.S. (inaugurat în 1995, fiind singurul din România până atunci), opera artistului plastic reşiţean Hans Stendl. În apropierea parcului, pe malul Bârzavei, este amplasată impunătoarea vilă Koch, acum sediul Casei Corpului Didactic. În faţa acesteia poate fi văzută gura de vărsare în Bârzava a „canalului topitoriei” (Schmelzgraben), săpat în anii 1767-1771, care timp de multe decenii a pus în mişcare roţile hidraulice ale instalaţiilor industriale ale Reşiţei. Acest canal este acum acoperit pe întregul său parcurs de peste 3 km, singura porţiune vizibilă a sa fiind gura de vărsare din acest loc. El este practic cea mai veche construcţie existentă azi în Reşiţa Montană.În continuare, întâlnim clădirea gării Reşiţa Sud, care datează din anul 1932, fiind cea mai veche dintre gările existente astăzi în oraş.Revenind pe strada principală din această zonă (Str. Libertăţii), întâlnim fosta biserică greco-catolică (actualmente sediul Protopopiatului ortodox), datând din anul 1908. În spatele ei, pe Dealul Crucii, se află vechile cimitire nr. 4 şi nr. 5, unul creştin, iar celălalt evreiesc. Şi tot pe Str. Libertăţii, la nr. 21, este clădirea fostei Administraţii Comunale a Reşiţei Române („Gemeindehaus”), construită în anul 1896.Pe Str. Golului, pe malul Bârzavei, se află două vechi locuinţe româneşti, construite de fraţii Blăjiţa în anii 1902-1903, conform inscripţiilor lor. Aceste case sunt printre puţinele care au mai rezistat până astăzi din vechea Reşiţă Română.Avansând pe Str. Traian Lalescu, la nr. 11 întâlnim clădirea impresionantă a fostei Şcoli siderurgice, azi sediul O.C.O.T. Pe partea cealaltă a străzii, la numerele 16 şi 18, sunt marile case ale familiei Neff, prima găzduind în trecut o tipografie şi o librărie, iar cealaltă o baie publică. Pe aceeaşi stradă, la nr. 22, era vechea Poştă, datând din 1912, ulterior cunoscută ca „Bar Melody” (acum sediul Inspectoratului Teritorial de Muncă).Pe aceeaşi veche „Hauptstrasse” a Reşiţei Montane, la nr. 26, o mare clădire cu etaj reprezenta locuinţa „oficialilor” U.D.R.-ului, a conducătorilor uzinei din vremurile sale bune. La nr. 28 era chiar vila directorului superior al uzinei (Müller), ambele fiind ridicate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe partea cealaltă a străzii, marea clădire a Universalului vechi, aşezată în prelungirea unui mic parc („Spitzpark”), a fost primul magazin de mare importanţă al oraşului. Pe aceeaşi parte a străzii, la nr. 25, era Cazinoul german, construit în 1862, una dintre cele mai vechi clădiri ale Reşiţei (azi sediul Direcţiei Muncii). Peste drum se află biserica romano-catolică „Maria Schnee”, existentă acolo practic din momentul apariţiei localităţii Reşiţa Montană (1771), însă refăcută în forma actuală după incendiul care a distrus-o în 1848. În curtea ei se află statuia Sfântului Ioan Nepomuk, iar alături este o parte a vechii Şcoli M.A.D.O.S.Z., în cea mai mare măsură demolată.În vecinătate, pe Dealul Crucii, se află amplasată Crucea lui Herglotz, ridicată la 29 iunie 1874 de către muncitorii reşiţeni în memoria evenimentelor şi a victimelor din oraş din timpul revoluţiei de la 1848 (Georg Herglotz fusese conducătorul „Bürgergarde”, garda civică a Reşiţei, şi la iniţiativa familiei sale a fost amplasată această cruce metalică în cel mai înalt punct al localităţii). Pe locul în care este acum crucea fusese instalat în 1848 un puternic tun fabricat la Reşiţa, denumit de locuitori „baba” („păpuşa” în limba maghiară), care reuşise mult timp să îi ţină la distanţă pe partizanii împăratului austriac, care atacau dinspre valea Ţerovei.La poalele acestei cruci este un întreg ansamblu urbanistic, format din case muncitoreşti ridicate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea pe versanţii dealului. Se remarcă în special străzile denumite Rândul I, Rândul II, Rândul III şi Rândul IV, dispuse în trepte la diverse înălţimi pe Dealurile Mare şi al Ceretului. La fel, o mare vechime au şi casele cu nr. 1, 3, 5, 7, 9, 11 şi 13 de pe Str. Ţerovei („ansamblul celor şapte case”), care sunt probabil cele mai bătrâne clădiri de locuit existente astăzi în Reşiţa, fiind construite încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În apropierea lor se află marile cimitire nr. 2 şi nr. 3 (ortodox şi catolic), cele mai vechi din oraş. În cimitirul catolic este situat monumentul aviatorilor germani („Fliegergrabe”), adăpostind osemintele a şapte militari căzuţi în cele două războaie mondiale în împrejurimile Reşiţei. Acest monument are în loc de cruce o uriaşă elice de avion, instalată acolo în octombrie 1915.În vale este Combinatul Siderurgic, situat pe vatra vechilor instalaţii industriale din 1771. Ultimul furnal care mai există astăzi în incinta uzinei se află aproximativ tot pe locul furnalelor „Franciscus” şi „Josephus” de la 3 iulie 1771, când a fost aprins focul secular al Reşiţei. Peste drum sunt laminoarele, care şi ele se află în acelaşi loc din momentul în care s-a început ridicarea predecesoarelor lor, în 1845. Acestea prelucrau la început tabla cu ajutorul aburului. În apropiere, pe Str. Mihai Viteazul, se află monumentala clădire a Liceului de piatră, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai prestigioasă şcoală din oraş şi care a dat cel mai mare număr de absolvenţi de-a lungul anilor. Tot pe Mihai Viteazul, la nr. 8, este sinagoga, construită la începutul secolului al XX-lea.Pe dealul din faţă, în incinta Uzinei Constructoare de Maşini, se remarcă Direcţiunea uzinală şi cele două vile, provenind de la începutul secolului trecut, Vila veche (din 1928, arhitect Duiliu Marcu) şi Vila roşie (actuala policlinică uzinală), ambele foste locuinţe ale directorilor, înconjurate de un foarte frumos parc. Pe malul Bârzavei se află hala fostei Fabrici de locomotive (în cadrul „Halei noi”), construită în 1921-1923 de inginerii Păsărică, Neisinger şi Mendlovici. Din apropiere porneşte vechiul tunel „Franz Josef”, săpat între 1853 şi 1864, care face legătura între Reşiţa şi Doman. El are o lungime totală de 2.256 m şi era străbătut de o linie de cale ferată, pe care circulau vagoanele cu cărbune pentru aprovizionarea uzinelor.Între fosta Fabrică de locomotive şi Hala de tratament termic se află pe Bârzava cel mai vechi pod metalic din Reşiţa, construit în 1889 şi plasat în poziţie oblică faţă de cursul râului. Şi tot în incinta U.C.M.R., mai jos pe Bârzava, în dreptul actualei Hale Diesel, se află clădirea administrativă a fostei Fabrici de poduri (1898), actuala „Registratură”, cea mai veche clădire existentă astăzi în această uzină. Iar la intrarea în U.C.M.R. dinspre Strada Golului se găseşte clădirea vechii Şcoli de ucenici (actualmente sediul Serviciului Personal al uzinei). Ea a fost ridicată de către Societatea U.D.R. în anii 1928-1929 pe un teren mlăştinos, care mai întâi a trebuit să fie desecat, apoi s-au instalat numeroşi piloni în pământ, pe care urma a fi înălţată clădirea şcolii. Este demn de menţionat faptul că, deşi clădirea are două niveluri, totuşi adâncimea pilonilor pe care este amplasată depăşeşte înălţimea ei.Ieşind din pasajul C.S.R., intrăm pe Str. Paul Iorgovici, care este locul primelor construcţii din istoria oraşului. Acestea nu mai există din păcate, dar şi acum această stradă are o serie de obiective extrem de interesante. Pe partea dreaptă se află alături biserica evanghelică (lutherană) din 1908 şi biserica reformată (calvină), tot de la începutul secolului al XX-lea. Pe partea cealaltă a străzii sunt: vechiul sediu al Poliţiei (nr. 44), farmacia Farkas (azi „Fanimex”, nr. 46) şi casa Friedmann cu atelier (azi Biblioteca Judeţeană, nr. 50), toate datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În apropiere, pe Str. Furnalelor, nr. 13, este vechea clădire a Şcolii civile („Şcoala Pittner”), construită în aceeaşi perioadă. Aceasta a fost prima şcoală muncitorească din oraş. O arhitectură de mare interes prezintă şi casa situată pe Str. Beethoven, la nr. 41-43, dotată cu o cariatidă.În vecinătatea acestei străzi, în Piaţa Constantin Daicoviciu nr. 4, este casa Alexandru Popovici, ridicată în stil neoromânesc în prima parte a secolului al XX-lea. Case interesante din punct de vedere arhitectonic sunt şi pe Str. Laminoarelor din prelungirea acesteia.Piaţa Republicii, vechiul centru al Reşiţei, este deschisă de catedrala ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, a cărei construire s-a finalizat în anul 1938. Pe aceeaşi parte, la nr. 35, este casa März, iar vizavi, la nr. 38, casa Markovski, cu datare din secolul al XIX-lea. Momentul culminant al istoriei acesteia din urmă a avut loc la 1 noiembrie 1918, când de la balconul ei miile de muncitori adunaţi în piaţă au fost încunoştinţaţi asupra proclamării „Republicii Bănăţene”, fapt salutat de către ei, potrivit lui Victor Brătfălean, „cu cel mai mare entuziasm”. În aceeaşi piaţă, la nr. 44, s-a aflat în perioada 1936-2002 emblematicul edificiu al Casei Muncitoreşti, ridicată prin contribuţia benevolă a muncitorilor de la U.D.R. şi distrusă de un misterios incendiu, ai cărui făptuitori nu au fost niciodată descoperiţi. Ea era unul dintre principalele simboluri ale Reşiţei, cu marea sa sală cu 888 de locuri (simbolizând cele 8 ore de muncă, 8 de odihnă şi 8 de recreere) şi cu scena pe care în ultimele decenii erau făcute proiecţii cinematografice. Fusese construită după planurile arhitectului şef al Budapestei, Max Müller, reşiţean de origine. În anii 1941 şi 1942, în marea sală a Casei Muncitoreşti a concertat, cu mult succes, orchestra de cameră a Filarmonicii din Berlin, sub conducerea lui Hans von Benda. În urma incendiului din noaptea de 14-15 august 2002, acum acolo nu se mai află decât un loc viran. Imediat alături se află clădirea care în trecut adăpostea cunoscuta cofetărie a lui Stefan Niederkorn. În partea cealaltă a pieţei este şi fosta alimentară „Munca”, ridicată şi ea în perioada interbelică, tot pe banii muncitorilor şi pentru nevoile acestora.Piaţa Republicii este continuată de Str. Castanilor (fostă General Dragalina). La începutul ei se afla marea terasă a restaurantului Horvath (rebotezat după naţionalizare „Mureşul”), unde venea toată lumea bună a oraşului. Lângă ea, la nr. 1, era brutăria lui Josef Gehl. La nr. 11 se afla sediul Societăţii Reşiţene de Lectură („Reschitzaer Allgemeine Leseverein”), înfiinţată în 1881, iar la nr. 15 era redacţia lui „Reschitzaer Zeitung”, care a apărut între 1887 şi 1944, fiind cea mai longevivă publicaţie din istoria oraşului. La nr. 45 al aceleiaşi străzi era sediul publicaţiei româneşti din perioada interbelică „Glasul Muncitorului Român”. Pe partea stângă, la nr. 12 era Cazinoul român, iar la nr. 72 se află Şcoala de beton („Eisenbetonbauschule”), înfiinţată în 1907 şi funcţională şi azi, acesta fiind unul dintre rarele monumente ale Reşiţei care au avut parte de o restaurare semnificativă.În spatele acestei şcoli a fost deschis, în 3 iulie 1871, la un secol de la înfiinţarea uzinelor, marele parc „Josefin” (astăzi „Ion Crişan”), loc de recreere şi de distracţie pentru multe generaţii de reşiţeni. În anii 1882-1883 el a fost amenajat ca un parc propriu-zis de către inspectorul silvic Robert Novacsek, care a plantat acolo toate speciile de arbori aflate pe teritoriul de atunci al St. E. G. În anii 1894-1898 a fost reorganizat. După 1960, profesorul Ion Crişan de la Liceul de piatră l-a transformat parţial în grădină zoologică, aşa cum a rămas până astăzi.În capătul Străzii Castanilor se află sediul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, fostul sediu al pompierilor reşiţeni. Prima formaţiune de pompieri a existat aici din anul 1879, iar în perioada interbelică ei erau conduşi de funcţionarul U.D.R. Franz Strobl, de maistrul hornar Johann Schuster şi de maistrul lăcătuş Wenzel Zyma. În anii 1930-1934, U.D.R.-ul dotase propriul corp de pompieri, bine organizaţi şi echipaţi, cu trei autopompe pentru incendiu şi două pompe mai mici, de rezervă.Urmează peste Bârzava „podul Stavila”, cel mai vechi pod arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa, datând din anul 1930. Din acest loc se pătrunde în cartierul cu acelaşi nume. În dreptul Străzii Digului, îşi ia apele din Bârzava vechiul canal care străbate oraşul şi uzina, având gura de vărsare la peste 3 km distanţă, în dreptul vilei Koch. În continuare este parcul „Sfântul Andrei”, o zonă de verdeaţă având în mijloc o cruce din piatră. În vecinătatea lui se află masiva clădire din piatră a morii Juracsek (Str. Zimbrului nr. 42), numită astfel după vechiul său proprietar, unul dintre conducătorii oraşului în timpul revoluţiei de la 1848. Este una dintre cele mai bătrâne clădiri din Reşiţa, astăzi fiind, din păcate, într-o stare avansată de degradare.În aceeaşi zonă, în interiorul C.S.R.-ului (acum T.M.K.), este hala Fabricii de cărămidă, cunoscută în limbajul cotidian drept „Şamota”. Mai departe, în zona Margina, este fosta clădire a Distileriei lemnului (în incinta Societăţii „Plastomet”), care a fost construită de întreprinzători privaţi germani în anul 1905. În aceeaşi zonă, pe Str. Sodol nr. 2, se află cea mai veche cantină muncitorească din oraş, din 1860, totodată una dintre primele clădiri existente şi acum în Reşiţa. În apropierea acesteia, pe Str. Văliugului, la nr. 75 şi 77, sunt două case de silvicultori construite în anul 1880.Traversând din nou Bârzava, intrăm în cartierul Länd (forma austriacă a germanului „Land”, aici având înţelesul „la ţară”). Pe partea dreaptă a şoselei, pe malul unui lac artificial, se află Centrala hidroelectrică Grebla, din 1903-1904, cea mai veche din oraş, şi care funcţionează şi astăzi. Ea deţine în continuare aceleaşi turbine Pelton cu care a fost dotată de la început. Locul este denumit „grebla” deoarece acolo se afla încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea o instalaţie denumită astfel, cu ajutorul căreia erau reţinuţi buştenii tăiaţi în amonte şi care erau plutăriţi pe Bârzava pentru aprovizionarea uzinelor cu combustibil. Castelul de apă aferent acestei centrale care deserveşte Combinatul Siderurgic este situat deasupra, pe dealul Ranchina, de unde legătura este făcută cu ajutorul a trei conducte forţate cu un diametru de 900 mm şi o lungime de 600 m.Tot în cartierul Länd, pe Str. Cireşului nr. 75, este fostul azil de bătrâni (apoi Şcoala generală nr. 4), care datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Înaintea ieşirii din oraş, pe partea stângă, se află, acum în părăsire, vechiul ştrand al Reşiţei. El a fost amenajat în 1929 de către membrii Asociaţiei turistice reşiţene („Prietenii naturii”), prin muncă voluntară, în pitoreasca şi împădurita vale a Bârzavei. A fost timp de multe decenii un centru de recreere de primă importanţă pentru reşiţeni. Printre conducătorii respectivei asociaţii şi deci cei mai activi participanţi la amenajarea acestui ştrand s-au numărat atunci Adalbert Rotter, Stefan Haudek, Julius Scheda, Anton Strobl şi fraţii Otto şi Stefan Ringeisen.Aceste monumente sunt astăzi martorii principali ai trecutului Reşiţei şi din acest motiv ar trebui ca, măcar de acum înainte, să le acordăm importanţa care li se cuvine.
