După şase decenii, statuia regelui Ferdinand a fost repusă pe soclul ei la Biblioteca Centrală Universitara

Luni 19 ianuarie în holul Bibliotecii universitare "M. Eminescu", amenajată din 1945 în holul  Bibliotecii universitare "M. Eminescu" amenajată din 1945 în localul fost al Fundaţiei Regale Ferdinand a avut loc un eveniment de excepţie; concomitent cu desfacerea ultimelor schele, în nişa centrală, deasupra capului monumentalei scări  elegant dăltuite în marmoră a reapărut noua statuie a regelui Ferdinand, reîntronată pe vechiul ei loc la aproape opt decenii de la distrugerea oficială (1948) a celei iniţiale, realizată de sculptorul Ion Jalea (1933). Fără manifestări obişnuite în acest caz, faptul în sine devenea de ordinul evidenţei doar printr-un proces verbal semnat al comisiei de recepţie formată de arhitectul Valentin Mihul, ing Ion Ţârdea, prof. Virgil Băbâi – reprezentant al Inspectoratului judeţean de cultură şi a subsemnatului în calitate de expert de artă al Ministerului Culturii.
Realizată în cadrul programului de restaurări a Bibliotecii de către trustul "Conest", statuia este o replică excelentă, deocamdată în ghips patinat,  imitând surprinzător calităţile bronzului, după originalul lui I. Jalea, a cunoscutului sculptor- restaurator Constantin Crengăniş prin intermediul documentelor iconografice de epocă. S-a făcut în mod firesc un act de justiţie personajului intrat în istoria noastră ca rege loial al celei de a treia şi celei mai mari uniri a românilor dar şi faţă de o efigie creată de un mare artist, distrusă în condiţii de extremism politic.
                Având în vedere arhitectura interioară, statuia a umplut un gol (la propriu şi la figurat), cel al nişei din capul scării principale, echilibrând astfel volume, suprafeţe şi decor, toate conferind întregului ansamblu de la intrare, solemnitatea de o sobră eleganţă a unui hol de onoare; este nota dominantă  spre care converg acum, ca şi altădată, intenţiile întregului edificiu, aşa cum a fost el proiectat între 1929-1930.
               Const. Iatzu, arhitect renumit al perioadei interbelice, a fost declarat câştigător al concursului instituit  de Consiliul Fundaţiunii "Regele Ferdinand I" (26.II.1929) la care fuseseră invitaţi arhitecţi de talia lui Al. Ghika- Budeşti, I. Davidescu, I. D. Enescu, Petre Antonescu, Dumitru Marcu etc. În afară de calităţile ce-l desemnau drept unul din cei mai buni arhitecţi ai ţării, şi de profesionalismul său de o mare mobilitate, Const. Iotzu a ştiut să folosească calităţile terenului în funcţie de spaţiul înconjurător construit atunci, dar se pare că el a intuit şi ce va urma...Viitoarea clădire venea "la vad". Nu departe de Universitatea şi Copoul studenţilor, de clădirea centrului francofon "Luteţia" la deal, de liceele de elită, de "Jockey Club"-ul aristocrat, dar şi de acel Corso al Iaşului – strada Al. Lăpuşneanu, locul seral de întâlnire al întregului middle-class, mai democratic, al oraşului, cu librării şi localuri foarte frecventate, cu Piaţa Unirii şi hotelul Traian, cu redacţii de ziare şi cluburi... Arhitectul a proiectat şi nu a greşit, un edificiu polifuncţional (săli de lectură şi conferinţe, spaţii de reprezentare, de manifestări artistice şi chiar comerciale - la parter în caz de criză...). Nu fără surpriză constatăm că edificiul şi-a menţinut şi acum aceeaşi menire şi aceeaşi prestanţă, sporită chiar când, după demolări justificate sau nedrepte ale clădirilor din jur, domină şi acum situl mult mai extins al noii pieţe- "Mihai Eminescu". Ca şi alte clădiri monumentale ale Iaşului, Biblioteca Universităţii devine şi se perpetuează ca un edificiu- emblemă cu valoare de destin în urbanistica oraşului.
                Adecvându-se terenului, Const. Iotzu s-a conformat şi configuraţiei vechilor edificii de factură neoclasică ale oraşului, dominat încă în perioada interbelică de secolul lui anterior, XIX, de glorie în cultură şi istorie...Beneficiind în interior de toate comodităţile sec. XX (instalaţii electrice, telefonice, calorifere şi ascensoare de ultimul tip), edificiul s-a înscris în urbanistica locală ca o permanenţă tardiv- neoclasică. Conceput  la întretăierea de 90° a două străzi (Carol şi Păcurari), edificiul îşi temperează ascuţişul geometric al unghiului prin artificiul arhitectonic al unei curburi ritmând şi la cele două niveluri de sus cu un ultim, armonios răsunet în cupola temperată dimensional de pe creştet....
               Faţada de piatră masivă de Rusciuk conferă parterului o monumentalitate de aristocratică rezidenţă, de astădată a culturii; este o dimensune estetică preluată şi de colonada ionică, dar elegantă. Coloanele libere (cu spaţii mari între ele) sau angajate în structura zidului (pe lateralele clădirii) prezintă caneluri verticale de o reală fineţe ce le relevă un dinamism contracarând pericolul unui grandios greoi. Armonia, tipică arhitectonică, dintre goluri şi plinuri, atinge frecvent perfecţiunea. În golurile dintre coloanele faţadei principale urmau să fie plasate patru grupuri de masive statui – terminate (după un alt exigent concurs) încă din 27.VII.1933 (specificăm că mare parte din date autorul articolului le-a preluat din arhiva Bibliotecii universitare, pusă la dispoziţie de conducerea acesteia, căreia îi mulţumim şi pe această cale). Erau statuile lui Dragoş Vodă şi Alexandru cel Bun (sculptor I. Iordănescu), Mihai Viteazul şi Ferdinand (de M. Onofrei), Vasile Lupu şi D. Cantemir ( de I. Jalea), Ştefan cel Mare şi Carol I (I. C. Dimitriu- Bârlad şi I. Iordănescu). Din fericire s-a dat curs dispoziţiilor regelui Carol al II-lea care în inspecţia din 1.XI.1933 propunea amplasarea "galeriei voievozilor" în terenul din spatele clădirii spre Păcurari, având în vedere eventualele surprize ale rezistenţei precare ale cornişei. Acolo au stat până în 1970 când au fost mutaţi în actuala Terasă a Voievozilor; lipsesc regii Carol I şi Ferdinand, sfărâmaţi la câţiva ani după distrugerea în 1947 a Monumentului Unirii din apropiere; locul lor le-a fost luat de Petru Rareş şi Ion Vodă cel Cumplit, integraţi de bine de rău în ansamblu. Cam acelaşi destin îl vor avea şi medalioanele finite la 27.VI.1932 de artişti, în ghips şi apoi turnate în similipiatră de firma Tofan (Bucureşti). Efigiile regelui Ferdinand şi reginei Maria s-au înscris pe aceaaşi listă a distrugerilor anterioare (relieful întruchipîndu-l pe regele Carol al II-lea a fost respins la montare de acesta, care l-a planificat pentru un viitor îndepărtat); celelalte medalioane marchează şi astăzi pe firmamentul clădirii ca embleme ale spiritualităţii româneşti. Lista lor a fost hotărîtă de acelaşi monarh. Este vorba de I. Neculce şi Gh. Asachi (scultpr Klein), Maiorescu şi Hasdeu (sculptor Ionescu-Varo), Mihai Eminescu, Ion Creangă, A. D. Xenopol şi Miron Costin (Richard Hette), V. Conta şi Petre Poni ( I. Mateescu).
                 Totul, de la arhitectură şi sculptură (staui, medalioane, embleme oficiale ale Fundaţiei săpate în marmură sau turnate în metal) procură impresia integrării într-un tot unitar...Este rezultatul unor concursuri corecte şi exigente, în care şi-a spus cuvântul o elită a intelectualităţii române interbelice, într-o perioadă de apogeu a culturii naţionale. Nu numai selecţia oamenilor de artă (între care arh. Const. Iotzu ocupă un loc special), a firmelor utilizate (Emil Prager etc.), dar şi cadrele "administrative" care au coordonat îndeaproape întreaga activitate între 1929 şi 1933, cînd s-au cam încheiat contractele şi socotelile, au fost la înălţime. Este vorba de cei ce s-au implicat – membri şi colaboratori ai Consiliului Fundaţiunii "Regele Ferdinand I" (I. Bianu, Tzigara Samurcaş, Gh. T. Kirileanu, I. Pompilian, Gh. Balş, ministrul Hiott, înlocuit ulterior la conducerea Consiliului prin generalul aghiotant regal Ballif, P. Bogdan, rectorul Universităţii din Iaşi) şi au monitorizat lucrările – toţi reprezentând o elită intelectuală a României moderne  din perioada interbelică. Oameni şi vremuri....

Prof. dr. Gh. Macarie