Statuia Alexandru Ioan Cuza din Iasi-subiect al disputelor politice din 1912

Statuia Alexandru Ioan Cuza din Iaşi-subiect al disputelor politice din 1912

ANDI EMANUEL MIHALACHE cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie "A. D. Xenopol"

După nenumărate polemici, începute în 1903, inaugurarea statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Iaşi avea loc pe 27 mai 1912. Cu mult înaintea acestui eveniment, românii chibiţau, unii prevestind absenţa regelui Carol I, alţii crezînd în ea mai mult de dragul polemicii. În orice caz, măsurile de securitate excepţionale (o sută de agenţi de poliţie îmbrăcaţi civil, plus o alţi o sută deghizaţi în ţărani) dovedeau temerile organizatorilor de incidente ori intervenţii cu semnificaţii antiregale, anticentraliste sau ofensatoare faţă de puterile vecine. În orice caz, unii au vrut să mărească neapărat miza inaugurării de la Iaşi, susţinînd că evenimentul ar fi fost un memento neplăcut pentru monarhul însuşi, obligat să se întoarcă într-un loc de care nu îl legau amintiri prea frumoase.
În 1883, venirea lui la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare provocase o scurtă criză în relaţiile cu Austro-Ungaria. Iar despre cele petrecute la Iaşi, în 1887, Nicolae Iorga amintea de „ acel punct central al marilor artere ieşene care se deschidea în faţa  «hotelului Traian», unde cu vreo douăzeci de ani în urmă Carol I fusese şuierat şi bombardat cu mere putrede de tînăra aristocraţie opozantă a oraşului”. Spre a evita asemenea neplăceri, regele s-a implicat el însuşi în definitivarea programului şi mai ales în fixarea, mai bine zis în scurtarea listei vorbitorilor. Presa de stînga a ironizat însă regia ceremoniilor de la Iaşi, insistînd pe faptul că s-ar fi dat mai multă atenţie lui Carol decît lui Cuza. Astfel, la rubrica Năzbîtii, „Adevărul” din 29 mai 1912 glosa: „Mult trebue să mai fi rîs Vodă Cuza, dacă cumva a auzit din slava în care se află discursurile ce s-au rostit eri. După ce Vodă a îngăduit politicienilor ca să-l sărbătorească pe predecesorul său, n-a putut să joace o festă mai mare decît să vie şi el la această sărbătoare. Primo, pentru că le-a scurtat discursurile. Secundo, fiindcă i-a făcut pe cei mai mulţi să fie foarte parcimonioşi cu laudele pentru Cuza şi foarte galantoni cu cele pentru dînsul. Nu ştii cine a fost sărbătorit: Cuza sau Vodă Carol?”. Răutăţile la adresa lui Carol sînt însă foarte bune indicii despre dinamica imaginii sale, despre modalităţile de autoincludere într-o istorie din care monarhul nu făcuse parte: 1859-1866.

Presupoziţii şi interese

De ce se amînase atît de mult inaugurarea statuii? Fuseseră multe pricini obiective, financiare şi tehnice. Mult mai fascinanţi păreau însă adversarii din umbră ai fostului domnitor. Din acest punct de vedere, întîiul suspect al ţării era liberalul D.A. Sturdza. Ziarele se întrecuseră în ironii şi caricaturi care dezvăluiau opiniei publice motivul vechii ranchiuni, ştiut de multă vreme. Astfel, într-o scrisoare din noiembrie 1902, G.T. Kirileanu, bibliotecar regal, dădea clarificările necesare: „Cei ce cunosc de-aproape viaţa lui Cuza spun că Sturdza îi era secretar şi divulgînd unui ziar străin o scrisoare secretă a lui Napoleon, de care nu ştia decît Cuza şi secretarul său, Cuza i-a tras două palme şi dîndu-l afară i-a dat şi-un genunchi în cur. De atunci ura lui Sturdza împotriva lui Cuza”. Resentimentele i-au rămas însă intacte chiar şi după ce ajungea şeful Partidului Naţional Liberal, prim-ministru şi preşedinte al Academiei.
Carol I nu voia atunci să îi cheme la putere pe liberali, întrucît aceştia se pronunţau pentru o politică externă activă dar riscantă, cumva diferită de expectativa preferată de rege în primăvara lui 1912. Fidel politicii sale de echilibru şi sistemului politic bipartit, axat pe alternanţa la guvernare a liberalilor şi conservatorilor, Carol era convins că disensiunile din sînul celor din urmă vor duce la definitivarea unui al treilea partid, condus de Take, şi la destabilizarea vieţii politice. Pleca aşadar în provincie, o dată cu toţi marii lideri, sperînd că acolo, în context festiv şi monden, departe de agitaţia Bucureştilor, va reuşi să pună capăt dezbinării dintre conservatori, revigorînd astfel un pion indispensabil al jocului politic de pînă atunci. Mai concret, urmărea împăcarea lui Maiorescu cu Take Ionescu şi cu P.P. Carp. Cel dintîi primise chiar un ultimatum în acest sens, care expira chiar la sfîrşitul lunii mai, cînd se inaugura statuia. În plus, regele mai trebuia să dea satisfacţie lui Dimitrie Greceanu, şef al conservatorilor ieşeni, nemulţumit că nu primise nici un portofoliu în guvernul Titu Maiorescu. Serbarea de la Iaşi era deci un time out, un prilej de a găsi o soluţie agitatului an politic 1912.
Oarecum previzibil, Iorga nu se număra printre oratori, impetuosul istoric fiind oricînd susceptibil să formuleze critici la adresa guvernului, a politicii lui externe sau agrare. Avea să fie acceptat numai ce după studenţii din Iaşi şi Bucureşti remiteau o cerere, în acest sens, comitetului care organiza serbările. În plus, comilitonul său, A.C. Cuza, polemiza, într-o şedinţă a comitetului de organizare a serbărilor, cu ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Constantin C. Arion, insinuînd că „d. Iorga ar trebui să vorbească pentru a nu se întîmpla dezagremente, căci se poate prea bine ca poporul să-l ceară”. Finalmente, ministrul ceda, sugerînd ca istoricul să ia cuvîntul în numele Universităţii bucureştene. Nimeni nu ştia ce avea de gînd să spună Iorga, dar organizatorii nu îşi ascundeau îngrijorarea. Spre surprinderea tuturor, tribunul nu a trimis săgeţi antidinastice şi nu a făcut aluzii la situaţia ţăranilor, „copiii” lui Cuza. Ziarul „Fulgerul” a comentat imediat că în schimbul „cuminţeniei” sale, marele istoric devenea, puţin timp după aceea, dascălul viitorului Carol II: „Coroborată cu discursul ţinut de d. N. Iorga la inaugurarea statuii lui Cuza Vodă – în care tămîia arsă primului rege al României era cu mult mai îmbelşugată decît cea arsă în cinstea aceluia ce se sărbătorea – mergerea Prinţului Carol la deschiderea cursurilor de vară de la Vălenii de Munte – şi nu numai pentru deschiderea lor – nu poate fi socotită decît drept moneda cu care bătrînul nostru Suveran a ţinut să răsplătească d-lui Iorga temenelile ce i le-a făcut în acea ocazie”.

Uzul şi abuzul de istorie recentă: 1907

Problema agrară şi universul rural constituiau mai puţin nişte mize în sine ale „civilizării” şi mai mult nişte pretexte pentru provocări, dispute artificiale şi campanii de imagine. Într-o scrisoare pe care Eugen Ghika Budeşti o scria, la 5 noiembrie 1910, prietenului său A.D. Holban, se observa că populaţia era complet indiferentă faţă de gîlcevile politico-estetice ale elitelor: „ lui badea Vasile din Tataraşi şi lui badea Ion din mahalaua Frumoasa, ce le pasă lor de Piaţa Nouă sau de Piaţa Unirii! Dacă aceştia ar fi fost consultaţi, desigur că ar fi răspuns: «Ia dă-ne pace, domnule. Parcă noi nu ştim că de astă dată, ca şi altă dată, vouă, pantalonarilor, vă este gîndul să trageţi spuza pe turta voastră, iar pe noi să ne lăsaţi pe gheaţă»”.
În lunile ianuarie-martie 1912, „Adevărul” marca în mod deosebit împlinirea celor cinci ani de la răscoalele din 1907. Se punea accent pe vinovăţia Brătienilor, care le reprimaseră, apoi ascunseseră documentele compromiţătoare, trimiţîndu-se totodată săgeţi insistente şi spre regele Carol, socotit un complice al „călăilor liberali”. Nu este de neglijat seria de caricaturi pe care „Adevărul” le publica la rubrica numită Chestia zilei, aceea din 26 mai fiind strîns legată de problema rurală şi de statuia lui Cuza. Ea presupunea că “la monumentul lui Cuza doi ţărani vorbesc lîngă statuia încă dezvelită: «E bine de el cît e încă legat la ochi! Cînd l-o dezlega şi-o vedea ce-i în jurul lui, teamă mi-e că fuge de pe piedestal»”.
 Nici intempestivul Iorga nu venea chiar degeaba la Iaşi. Tot programul de acolo fiind ţinut sub o strictă supraveghere de poliţie, agenţii care nu îl scăpau din ochi raportau că istoricul nu a pierdut prilejul de a se amesteca printre ţărani şi a-şi propaga ideile politice: „În ziua de 27 mai curent, dupe terminarea discursurilor şi defilării din faţa statuii fostului Domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi, Domnul Iorga s-a dat jos de la tribună ducîndu-se în faţa statuii unde a fost înconjurat de 40-50 ţărani moldoveni, între care unul din ei, care m-am informat că se numeşte Nicolae Verceanu, din satul Vereşti, unde este staţiunea C.F.R. cu acelaşi nume, autorizat fiind de ceilalţi săteni, a întrebat pe Dl. Iorga, că pentru ce M.S. Regele nu a spus în discursul său că va da pămînt ţăranilor şi veteranilor cum a dat fostul domnitor Cuza, care a lăsat statului multe moşii, iar Dl Iorga între alte explicaţiuni le-a spus să fiţi uniţi după cum v-am spus eu totdeauna, să nu mai daţi votul vostru fiecărui străin de localitate […] şi să alegeţi dintre dumneavoastră deputaţi […] că atunci M.S. Regele va ţine seama că voi v-aţi deşteptat şi nu mai puteţi tolera ca să fiţi speculaţi de partidele politice şi vă va da drepturile ce le aveţi; vă zic fiţi uniţi, ascultaţi pe învăţători din comune, cărora le-am dat eu instrucţiuni şi le voi mai da”. Nu întîmplător, comitetul de organizare a serbărilor şi-a dorit o prezenţă mai consistentă a ţăranilor la acele manifestări închinate lui Cuza. Parcurgînd programul zilelor de 27-28 mai observăm dorinţa politicienilor de a sublinia importanţa venirii ţăranilor la un eveniment creat de elite. Ne gîndim mai ales la prînzul pe iarbă verde din Copou, la care erau invitaţi, pe 28 mai, circa 2.000 de ţărani. Ei primeau cîte o cană cu vin, pe care era încrustat chipul lui Cuza, şi cîte o medalie comemorativă. Ministrul de interne, C.C. Arion, Ioan N. Lahovary, ministru al agriculturii, prefectul Iaşului C.L. Negruzzi şi Al. Stroja, prefectul poliţiei treceau pe la fiecare masă, discutînd cu sătenii. La un moment dat lumea începea să joace hora unirii, presa dînd asigurări că toată petrecerea fusese filmată. Era un efort vizibil de a semnifica o anumită concordie a păturilor sociale, de a ipostazia corpul social în ansamblul său. Fiecare vedea în acea festivitate ceea ce îi convenea, diferenţele de percepţie dintre oficiali, pe de o parte, şi emulii statuii, pe de alta, apărînd, cît se poate de sec, în bilanţurile contabile de la sfîrşitul lui 1912. Astfel, într-o adresă a primăriei către ministerul de interne se recunoştea că statul român oferise un fond de 60.000 de lei, tocmai pentru a se da acelui moment un „caracter naţional”. Fără acordul primăriei, comitetul organizator ceruse însă prefecturilor din ţară să trimită delegaţii de săteni, sub cuvînt că toate cheltuielile care rezultau din acest fapt (găzduire, hrană, un prînz cîmpenesc pentru 2000 de persoane) urmau să fie suportate de edilii Iaşului. Iniţiativa cu pricina a avut o consecinţă imediată, vizibilă, în sensul că mulţi dintre ţărani au trebuit să îşi cerşească hrana încă din prima zi a serbărilor, şi o urmare mai profundă, financiară, adică un deficit bugetar de 40.000 de lei.

Xenopol, tachiştii şi evreii

A.D. Xenopol, avea, la rîndul său, destule necazuri, trecerile sale de la junimişti la liberalii moderaţi, apoi la liberalii brătienişti şi, dintr-o dată, la conservatori, apoi la conservatori-democraţi, repercutîndu-se asupra felului în care presa de partid comenta, de multe ori rău voitor, insistenţa lui pentru ridicarea monumentului în actuala Piaţă a Unirii din Iaşi. Convins că statuia trebuia pusă în locul unde el credea că moldovenii jucaseră prima oară Hora Unirii, Xenopol milita pentru un alt amplasament decît acela pregătit de primărie, cu multă cheltuială. La 14 septembrie 1910, Xenopol prezida mitingul de protest împotriva locului unde primăria voia să pună statuia. A doua zi, primarul Iaşilor, Nicolae Gane, se plîngea primului ministru Ionel Brătianu, scriindu-i despre inconsecvenţa lui Xenopol şi A.C.Cuza. Primarul dădea şi detalii : pe 10 februarie acelaşi an, cei doi acceptaseră în scris locul ales de primărie, mulţumindu-le chiar edililor ieşeni. S-a procedat apoi la cumpărarea şi dărîmarea unor clădiri, apoi la asfaltarea locului vizat. “Abia acum D-nii profesori Xenopol şi Cuza,... au avut tristul curaj să întreprindă o campanie contra comunei şi să agite tinerimea universitară...N-au menajat expresiunile la adresa guvernului şi a primăriei şi au delegat o comisiune care să meargă la M.S. Regele pentru a reclama Piaţa Unirei”. Ceea ce astăzi numim Piaţa Unirii, era atunci o aglomeraţie de tarabe şi birturi, cărora li se adăugau nişte pivniţe ce trebuiau astupate spre a nu periclita stabilitatea monumentului. Era nevoie de alţi bani, pe care Xenopol i-a găsit la cîţiva întreprinzători evrei. Oficioasele Partidului Conservator – formaţiune politică pe care Xenopol o părăsise în favoarea „tachiştilor” – nu pierdeau însă prilejul de a comenta că statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidăneşti”, dintr-un „capriciu politico-electoral takist”: „De cînd dl. A.D. Xenopol a prins a se ocupa de înălţarea monumentului marelui român Cuza-Vodă în Piaţa Unirii şi de cînd «Adevărul», ziarul subvenţionat de Alianţa Israelită, s-a grăbit a răspunde la apelul ilustrului nostru istoric, un sentiment neobişnuit a început să mişte straturile propagatoare de conjunctivită granuloasă din Tîrgul Cucului. Iţic, Şulim, Herşcu şi toţi aceia care şi-au jertfit altă dată paraua de moţes pentru Dreyfus, înduioşaţi de apelul călduros al sprijinitorului lor ascuns, se scotocesc acum în pungă şi jertfesc 1% din procentul la procent pe o zi pentru a astupa pivniţele pe care va sta bronzul marelui iubitor al neamului românesc. De prin toate dughenile de mărunţişuri şi băcăliile în care se debitează scrumbia, ceva din micile profituri rezultate de la metrul de 90 cm şi din lipsa la cîntar, trece prin administraţiile «Adevărului» şi «Opiniei» la colţunul alb şi lung al d-lui Xenopol, împrumutat cauzei lui Cuza Vodă”. Cel mai mult conta imaginea de mare patriot pe care ţi-o puteai face prin discursul antisemit şi, în special, prin apostrofarea concurenţilor politici care ţineau sau păreau să ţină partea israeliţilor. În cazul de faţă, era vorba mai puţin de Xenopol şi mult mai mult de folosirea oricărui pretext  de a-ţi face publicitate politică înjurînd evreii.

Cu ochii pe vecini

Pe 30 martie 1912, la Iaşi, se organiza o întrunire prezidată de A.D. Xenopol, cel care avusese iniţiativa de a se comemora pierderea Basarabiei în 1812. Se riposta astfel ceremoniilor plănuite la Chişinău, de autorităţile ţariste, pentru ziua de 16 mai, cu scopul de a se celebra centenarul anexării. S-a căzut de acord asupra unui program minimal, restrîns la procesiuni, conferinţe, cîntecele patriotice. În ciuda diferenţelor de opinii, toţi cei de faţă fuseseră însă de acord în privinţa unui aspect: comemorarea să nu pară o iniţiativă oficială, care să pună statul român în dificultate. Cu alte cuvinte, să nu se poată deduce că exprimarea regretului după Basarabia şi apropiata inaugurare a statuii lui Cuza, chiar de către regele Carol, s-ar subsuma aceluiaşi puseu „revizionist”. Altfel spus, cei din Regat nu voiau să facă invitaţii oficiale ori apeluri cu iz unionist, deranjante în plan diplomatic, dar acceptau cu bucurie orice delegaţie ardeleană sau bucovineană ajunsă în Iaşi pe cont propriu.
Carol I nu a avut încotro şi a trebuit să facă în aşa fel încît statul să „înfieze” serbarea de la Iaşi, temperîndu-i semnificaţiile ultra-unioniste, aluziile la Basarabia. Prima măsură luată de rege a fost să amîne inaugurarea acestei statui, disociind-o de manifestaţiile prin care Liga voia să riposteze faţă de jubileul organizat de ruşi în cinstea celor 100 de ani scurşi de la intrarea teritoriului dintre Prut şi Nistru în componenţa imperiului ţarist. Apoi, familia regală recurgea la subterfugiu retractil folosit atunci cînd dorea să iasă cumva dintr-o atmosferă politică tensionată: tradiţionala excursie pe Dunăre, organizată chiar în săptămîna în care, de o parte a Prutului avea să se marcheze jubileul anexării, iar de cealaltă se aştepta replica indignată a românilor. Astfel, pe data de 16 mai, familia regală se găsea deja într-o excursie cu barca, pe la pescării. În ceea ce-i privea, actorii protestului orchestrat de filiala ieşeană a Ligii Culturale înţelegeau foarte bine riscurile gestului lor şi, tocmai de aceea, încercau să dea manifestaţiei un ton cît se poate de moderat. Participanţii la procesiunea de stradă condusă de Xenopol au intonat, într-adevăr, „Deşteaptă-te române” şi „Pe-al nostru steag”, dar lucrurile s-au oprit aici. Ajunşi în Piaţa Unirii, rectorul universităţii ieşene, Gh. Bogdan, îi îndemna pe manifestanţi „să se despartă în linişte”. Înţelegîndu-se situaţia delicată în care se putea trezi guvernul conservator, protestatarii nu s-au lăsat atraşi de excesele patriotice făcute în scopuri electorale: „cu toate sforţările clubiştilor liberali, studenţimea universitară a menţinut cea mai perfectă ordine, neavînd de înregistrat decît un singur incident, provocat de studentul Pan Halipa la băcănia Ermacov, a cărei proprietar nu arborase tricolorul îndoliat”, anunţa „Evenimentul”. Comemorările devenind şi ele o miză în confruntările dintre partide sau dintre diferitele curente din interiorul acestora, episodul „16 mai” provoca totuşi suficiente tensiuni: ne gîndim în special la demisia lui Dimitrie Greceanu din funcţia de primar al Iaşilor şi la înlocuirea lui cu G. Botez. Defecţiunea intervenea cu trei săptămîni înaintea serbărilor dedicate lui Cuza şi era motivată de faptul că ministrul cultelor, C.C. Arion, s-ar fi opus intrării lui Greceanu în guvern. Medierea pe care regele Carol avea să o încerce cu ocazia venirii lui la dezvelirea statuii devenea astfel extrem de dificilă cu cît presa dădea tot mai multe amănunte despre discordia din tabăra conservatoare: “Domnul Greceanu a declarat că ştie pertinamente, că notele răutăcioase apărute în ziarele de opoziţie şi afirmarea că d-sa nu poate intra în minister din cauză că face parte din comitetul contra serbărilor din Basarabia […] au fost inspirate de d. C.C. Arion, care vrea să-l aibă ministru pe fratele său, d. Virgil Arion”.
Grijile trezite de serbările şi contra-serbările din 16 mai erau oare exagerate? S-ar părea că nu, de vreme ce se zvonea că ţarul Nicolae urma să onoreze serbările. Mai mult, Carol I ştia de o înţelegere încheiată în martie, între Bulgaria şi Serbia, cu girul Rusiei, semnatarele obligîndu-se, printre altele, să se sprijine reciproc în cazul cînd una dintre ele ar fi atacată de România sau Austro-Ungaria. Apoi, modificarea statu-quo-ului în Balcani părea iminentă o dată cu războiul italo-turc, celelalte ţări din zonă văzînd o mare oportunitate în acest conflict. În lunile aprilie-mai, presa noastră a relatat, comentat şi chiar exagerat anvergura ostilităţilor din zona Dardanelelor, creînd o anume sensibilitate faţă de o eventuală implicare a României într-un război care, aparent, nu o privea. Articole de genul România ameninţată de o invazie rusă nu aveau cum să însenineze atmosfera cu o lună înainte de controversatele serbări jubiliare de la Chişinău. Sînt temeri şi speculaţii care nu se legau direct de ceremoniile de la Iaşi, dar care pot explica însă şovăielile, amînările şi politica de aşteptare a bătrînului Hohenzollern.

Epilog

Pînă la urmă, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fară probleme deosebite. Presa vorbea de o atmosferă feerică, fără a omite totuşi aspectele mai comice. Bunăoară, nu a lipsit mult ca punctul culminant al serbărilor, dezvelirea monumentului, să fie ratat, din cauză că pânza de pe el cădea de la sine, luând asistenţa prin surprindere. Solemnitatea a fost salvată însă de spontaneitatea lui Carol I: observând la timp defecţiunea, suveranul se descoperea rapid şi ordona gărzii să dea onorul, ca şi cum gestul său ar fi fost pregătit dinainte.

revenire la pagina studii si articole