Inapoi la prima pagina

   
monument 

Biserica Sfantu Nicolae Domnesc

cod IS-II-m-B-03962
comuna IASI
localitate IASI
datare Secol datare: 1884 - 1904, pe locul bisericii din 1491 - 1492. Din anul 1884. Pana in anul 1904.
tip biserica de zid
ansamblu Ansamblu Biserica „Sf. Nicolae Domnesc
adresa Str. Panu Anastasie 65
descriere 

Denumirea actuală:

„Sfântul Nicolae Domnesc”;  a fost cunoscută în trecut şi sub numele de „Sf. Nicolae cel Mare” sau „cel Bogat”

Datare:

clădirea actuală a fost construită între 1888 şi 1904, fiind ridicată pe locul şi după modelul bisericii ridicate de Ştefan Cel Mare între anii 1491 şi 1492.

Descrierea stării actuale:

  • paraclis al mănăstirii Sf. Trei Ierarhi, subordonată Mitropoliei Moldovei şi Sucevei
  • are hramul în ziua de sărbătorire a sfântului Nicolae, la 6 decembrie

ISTORIE:

Ctitoria lui Ştefan cel Mare
Cronicarul Grigore Ureche a scris în „Letopiseţul” său că Ştefan cel Mare „au zidit biserica pre numele sfântului Nicolae în târgul Ieşilor”. El a fixat însă greşit acest moment, legându-l de bătălia de la Cătlăbuga (1484) şi a fost corectat de Axinte Uricariul, care trimitea cititorul la pisania de deasupra uşii de intrare în biserică, unde era scris corect anul începerii lucrării, 1491 (Grigore Ureche: 1955, p.99). În aceeaşi pisanie a fost înscris şi anul încheierii lucrărilor, pe care cei mai mulţi istorici l-au citit ca fiind „1492” (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.46). Există însă şi opinia că lectura lui Nicolae Iorga asupra acestui an a fost incorectă, că era de fapt „1493” - aşa cum a descifrat, înaintea lui, episcopul Melchisedec (Nicolae Grigoraş: 1961, p.214). Face parte din grupul bisericilor aşa numite „de oraş” ridicate de Ştefan cel Mare, cum sunt  Sf. Ioan din Vaslui, Adormirea din Bacău, Sf.Gheorghe din Hârlău, Sf.Nicolae din Dorohoi şi Sf. Nicolae din Popăuţi. Ele sunt biserici mari, înalte, cu turlă, cu abside laterale, cu pronaosul de obicei lărgit (Nicolae Grigoraş: 1961, p.215). Biserica avea faţada din piatră brută aparentă şi contraforţi care ajungeau la 2/3 din înălţimea zidurilor. În exterior era împodobită cu două rânduri de ocniţe şi rânduri suprapuse de discuri smălţuite de teracotă, colorate, reprezentând diferite figuri umane şi animale. Absidele erau decorate cu largi arcade oarbe (Nicolae Grigoraş: 1961, p.216). Biserica era construită în plan triconc, cu absidele de formă semicirculare atât în interior cât şi în exterior. Era pictată în interior şi avea o singură turlă, cu acoperiş ascuţit. Între naos şi pronaos exista un perete despărţitor. (Nicolae Erhan: 2003, p.31)

Adăugiri ulterioare

La 1593, Trifon Korobeinikov, aflat în trecere prin Iaşi, nota că în Iaşi erau mai mult de zece biserici de piatră şi de lemn (Aurora Fechecis:s.a, p.11 ), dintre care „biserica sobornicească a Sfântului Nicolae făcător de minuni” era „mai înaltă şi mai măreaţă decât aceea a lui Neculai Gostuneanul” [din Moscova] (Nicolae Grigoraş:1961, p.215). Din descrierea lui aflăm că biserica din timpul lui Ştefan cel Mare suferise deja unele transformări, având o clopotniţă de piatră deasupra intrării (Nicolae Grigoraş:1961, p.216). Probabil că tot în secolul XVI biserica a fost pictată şi în exterior (Nicolae Grigoraş:1961, p.217), căci acel Korobeinikov ne-a lăsat „însemnarea zugrăvelii care [...] e şi pe faţa din afară a păretelui” (Nicolae Iorga: 1981, p.197-198). În secolele următoare, biserica a cunoscut noi intervenţii: înlocuirea zidului despărţitor dintre naos şi pronaos cu doi stâlpi mari de piatră şi, mai ales, adăugarea unui pridvor larg, de două ori mai mare decât biserica lui Ştefan cel Mare, având două intrări, una la nord şi alta la sud. În acest pridvor s-au amenajat, probabil în secolul al XVIII-lea, două altare, unul închinat SfinteiVarvara şi celălalt închinat Sfântului Ştefan. De-a lungul timpului s-au mai construit şi alte clădiri anexe, în incinta mănăstirii, delimitată printr-un zid de piatră de Curtea Domnească.

Degradări, reparaţii

În primul său veac, biserica a suferit serioase stricăciuni, astfel încât, la 1677, după cum au amintit mai mulţi cronicari (N. Costin, I.Neculce, Al.Amiras şi N.Mustea), domnitorul Antonie Ruset (1675-1678) a dispus să se facă aici mai multe reparaţii şi îmbunătăţiri. După mărturia lui Neculce, Antonie Vodă „au dires clopotniţa Sfetei Neculaiu, o au şindrilit peste tot şi au făcut zidu împregiur şi au zugrăvitu pristolul [pridvorul], cum să vede, şi au adus şi apă pe vale, până-n zidul aceştii biserici, carei pe urmă cu vremea s-au astupat, netocmind-o nime” (Ion Neculce: 1959, p.60-61). Dar nu a reuşit să încheie toate lucrările începute. Astfel, abia în 1680, în timpul domnitorului Gh.Duca (1665-1666, 1668-1672, 1678-1683), s-a completat pictura neterminată din interior. Mulţi istorici au considerat că Antonie Vodă a fost cel care a adăugat bisericii pridvorul foarte larg, unde s-au amenajat cele două altare (Sorin Iftimi:2008, p.11), aceasta cu atât mai mult cu cât el îşi pregătise aici şi viitorul mormânt (Nicolae Stoicescu:1974, p.467). Mai puţini au fost aceia care au argumentat că pridvorul respectiv a fost construit înainte de Antonie Ruset, foarte probabil în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu (Mihai Mănucă:1969, p.470-471). Dar documentele vremii nu au înregistrat clar existenţa acestei adăugiri decât după anul 1786, ceea ce întăreşte ipoteza că a fost totuşi o construcţie ulterioară, din a doua jumătate a secolului XVIII (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.49). Aşa au considerat şi membrii comisiei istorice (în urma raportului făcut de G.Lahovari, D.Sturza, Gr.Tocilescu), care în 1890 a hotărât soarta acestei construcţii târzii (N.Grigoraş: 1961, p.228-229). Biserica a fost în repetate rânduri afectată, mai ales de incendii (1725, 1753, 1784, 1822, 1827, 1853) (Sorin Iftimi:2008, p.25) şi cutremure (1814), dar chiar şi de simpla degradare a clădirilor. Ca urmare, între anii 1703-1705 a fost reparată pe cheltuiala doamnei Ana, soţia domnitorului Mihail Racoviţă, în 1758 a fost reparată de domnitorul Ioan Teodor Callimachi, apoi a fost refăcută de Alexandru Calimah, în timpul celei de-a doua domnii a sa în Moldova (1812-1819) (Viorel Erhan:2003, p.32). 

Din istoricul bisericii: domnitori, mitropoliţi, şcoli

Un hrisov din 27 martie 1677 arăta că domnitorul Antonie Ruset hotărâse, în acord cu mitropolitul Dosoftei, să facă din această biserică un locaş al Mitropoliei în Iaşi (Nicolae Grigoraş:1961, p.224). Acesta urma să fie cel de-al doilea scaun mitopolitan, după cel de la Suceava (Sorin Iftimi:2008, p.292) şi a rămas astfel până la construirea unei alte biserici pentru Mitropolie, în 1695 (Nicolae Grigoraş:1961, p.235). După mărturia cronicilor, Antonie Ruset îşi pregătise aici şi mormântul. Dar el a murit sărac, la Constantinopol, iar în cripta sa a fost pus, pentru un timp, domnitorul Constantin Cantemir (Ion Neculce:1959, p.115). În timp, au mai fost îngropaţi aici şi alţi răposaţi, foarte probabil membri ai familiilor domnitoare, căci cu ocazia lucrărilor de restaurare începute în 1884 s-au desfiinţat mai multe morminte, aflate în nartexul bisericii (Sorin Iftimi:2008, p.13).  La Sfântul Nicolae Domnesc se făcea slujbă de primire pentru domnitorii ce intrau în Iaşi pentru a ocupa tronul ţării şi aici au fost unşi mulţi dintre ei, după o ceremonie descrisă de Dimitrie Cantemir (Nicolae Grigoraş:1961, p.219). Tot aici se desfăşurau marile slujbe religioase de peste an ale Curţii Domneşti (Sorin Iftimi:2008, p.11). Ultimul care a fost uns domn al Moldovei în acestă biserică a fost Grigore Al.Ghica, la 2 octombrie 1849 (Sorin Iftimi:2008, p.292-293). Tot de numele acestei biserici se leagă şi activitatea mitropolitului Dosoftei, sub supravegherea căruia a funcţionat aici o tipografie. Aici a tipărit el, de pildă, celebra sa lucrare despre „Vieţile Sfinţilor”, între anii 1681-1686 (Nicolae Grigoraş: 1961, p.233). Dar, după ce Dosoftei a fost dus în Polonia (Ion Neculce: 1959, p.97-98), tipografia s-a risipit şi alta nu s-a mai făcut decât în timpul mitropolitului Iacov Putneanul, la mijlocul secolului următor. Nu a mai fost însă adusă la Sf. Nicolae Domnesc, ci în curtea actualei mitropolii (Nicolae Grigoraş: 1961, p.233). În schimb, el a reorganizat şcoala de aici – iniţiată de domnitorul Constantin Mavrocordat (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769) şi de mitropolitul Nechifor – care a ajuns „una dintre cele mai renumite şcoli din Moldova” (Nicolae Grigoraş: 1961, p. 234). Ea s-a menţinut până în la începutul seoclului XIX, ca una dintre puţinele şcoli „româneşti” din acea vreme, unde elevii învăţau „scrierea, cetirea, gramatica şi cântările bisericeşti” (Nicolae Grigoraş: 1961, p.235).

Obiecte de cult

Biserica a fost, fireşte, înzestrată cu toate obiectele necesare, inclusiv cărţi, veşminte, piese de mobilier. Dar ele au dispărut rând pe rând. În 1686, de pildă, atunci cînd Ian Sobieţki l-a luat cu sine în Polonia pe mitropolitul Dosoftei, a luat şi „toate odoarăle şi hainele Mitropoliei” (Ion Neculce: 1959, p.97), adică cele ce se găseau la Sf. Nicolae. Donatorii au refăcut constant zestrea bisericii, care după un inventar din 1803, era destul de consistentă (Nicolae Grigoraş: 1961, p. 230). Dar o dată cu restaurarea sa, toate obiectele care mai erau au fost împărţite altor biserici din oraş. Aşa au ajuns, în curtea Mitropoliei şi apoi a mănăstirii Trei Ierarhi, două clopote de la Sf.Nicolae Domnesc din secolul XVIII, refăcute în 1817 (Sorin Iftimi: 2008, 22).

Faptul memorabil

Se pare că atunci când a poposit sultanul Mahomed al IV-lea în Iaşi (între 20 şi 28 iulie 1672), în drum spre Polonia, biserica Sf.Nicolae Domnesc a fost folosită drept...moschee, după care a rămas închisă până la reparaţiile făcute de Antonie Ruset (Ion Neculce: 1959, p.43).Un alt fapt neobişnuit legat de soarta bisericii a fost acela că, cel puţin de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a avut trei altare – uneori s-a vorbit despre doua paraclise - la care se slujea în trei limbi (română, greacă, rusă) (Viorel Erhan: 2003, p.33). În anii când s-a hotărât refacerea sa din temelie, biserica avea cinci hramuri:  Sf.Nicolae, Sf.Varvara (4 decembrie), Sf. Ştefan (27 decembrie), Sf.Mina (11 noiembrie) şi Sf.Ecaterina (25 noiembrie). (Nicolae Grigoraş: 1961, p.222) 

Restaurare

Problema restaurării  bisericii s-a pus la modul serios după 1880. Clădirea se afla într-o stare foarte proastă, mai ales pridvorul adăugit, „construit din piatră cioplită şi bolovani neregulaţi, fără legături bune.Legăturile de lemn putreziseră[...] Piatra de clacar se calcinase şi plesnise din cauza incendiilor, iar cutremurele zdruncinaseră întreaga clădire. La colţuri se aflau crăpături enorme, mai ales în partea de sud” (Nicolae Grigoraş:1961, p.226). Arhitectul francez André-Emil Lecomte du Nou˙, discipol al celebrului Viollet-Le-Duc (cel care a restaurat catedrala Nôtre dame din Paris) a condus lucrările, fiind ajutat de colegul său român Nicolae Gabrielescu. Operaţiunile efective au început în 1884, prin demolarea  părţii adăugate în sec. XVIII. Deşi au fost opinii care pledau pentru refacerea acesteia - Mihail Kogăniceanu, de exemplu (Gheorghe Curinschi: 1967, p.20) - comisia monumentelor istorice a hotărât, în final, că trebuie restaurată doar biserica lui Ştefan cel Mare. Dar arhitectul francez, acuzând starea foarte proastă a zidăriei,  a optat pentru demolarea integrală. Din 1888 a început reconstruirea efectivă a bisericii, care trebuia sa fie exprime idealul artistic ale epocii ştefaniene. Din vechile construcţii anexe, au mai rămas doar un fragment din zidul ce împrejmuia biserica şi aşa-numita „Casă Dosoftei”, din apropiere (Nicolae Stoicescu: 1974, p.467). Lecomte du Nou˙ a revenit la planul iniţial al bisericii, supraînalţând zidurile şi turla, a eliminat contraforturile, dând astfel o formă mult mai zveltă întregii construcţii. În exterior, pereţii au fost decoraţi prin succesiunea bazei de piatră cu panourile de cărămidă aparentă, ca şi prin elementele tradiţionale ale stilului moldovenesc (şiruri de ocniţe, discuri de ceramică smălţuită şi colorată, largi firide oarbe). Şi interiorul a fost complet refăcut, inclusiv catapeteasma, mobilierul, pictura. Fragmente din pictura anterioară, de secol XVII, inclusiv portretele ctitorilor de atunci (Antonie Ruset şi
Gh.Duca, cu familiile lor), au fost totuşi salvate, fiind păstrate o vreme în Mitropolia Veche, apoi la Sala Gotică de la Trei Ierarhi, apoi au ajuns, probabil, într-un alt muzeu (Sorin Iftimi:2008, p.293). Actuala pictură a fost executată de francezii Boris Bernard, Emile Picot şi P.Mauretal, într-un stil aşa-zis neobizatin, care nu respectă programul iconografic anterior (Sorin Iftimi:2008, p.22). Se remarcă „portretul” idealizat al primului ctitor, Ştefan cel Mare (însoţit de familia sa) şi cel al noului ctitor, Carol I. Regele apare alături de regina Elisabeta, ca şi de prinţii moştenitori Ferdinand şi Maria, împreună cu cei trei copii pe care îi aveau atunci (Carol, Elisabeta, Marioara). Tenta naţională a picturilor este accentuată prin costumele „populare româneşti” ale figurilor alegorice din preajma regelui sau ale copiilor regali.
Deşi criticată, această reconstituire idealizată a bisericii ştefaniene a devenit un prototip pentru alte monumente ridicate sau doar refăcute în anii următori. Arhitectul Nicolae Ghika-Budeşti a preluat, de exemplu, acest model (Carmen Popescu, 2004, p.106) Biserica a fost sfinţită la 2 octombrie 1904, în contextul serbărilor naţionale de comemorare a 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, iar pentru expoziţia jubiliară din 1906 a fost reprodusă în întregime (Carmen Popescu, 2004, p.106), ca un simbol al reuşitelor domniei lui Carol I.

Bibliografie

BĂDĂRĂU, Dan; CAPROŞU, Ioan Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, ed. a II-a, revăzută, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2007
CURINSCHI, Gheorghe Monumentele de arhitectură din Iaşi, Bucureşti, Editura Meridiane, 1967
ERHAN, Viorel Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi, Iaşi, Editura Tehnopress, 2003
FECHECI, Aurora Monumente arhitectonice ieşene. Stiluri şi cronologie, Iaşi, Editura Cariatide,s.a.
GRIGORAŞ, Nicolae Biserica „Sf.Nicolae Domnesc” din Iaşi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XXXVI, nr.3-4, martie-aprilie 1961
IFTIMI, Sorin Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieşene, Iaşi, Editura Trinitas, 2008
IORGA, Nicolae Istoria românilor prin călători, ed. îngrijită de Adrian Anghelescu, Bucureşti, Editura Emisescu, 1981
MĂNUCĂ, Mihai (preot) Cele trei altare ale bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLV, nr.7-9, iulie-septembrie 1969
NECULCE, Ion Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, text stabilit de Iorgu Iordan, ed.II-a, Bucureşti, Editura de stat pentru literatura şi artă, 1959
POPESCU, Carmen Le style national roumain.Construire une nation ŕ travers l'architecture, 1881-1945, Presse universitaire de Rennes, Simetria, 2004
STOICESCU, Nicolae Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, 1974
URECHE, Grigore Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P.P.Panaitescu, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1956

Cătălina Mihalache cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie "A. D. Xenopol"

revenire la prima pagina

  inapoi la lista