| descriere | | Datare :
conform pisaniei, 1639; restaurată între 1882-1889, de către arhitectul francez André-Emil Lecomte du Nouÿ, discipol al celebrului Viollet-Le-Duc (cel care a restaurat catedrala Nôtre Dame din Paris );
Descrierea stării actuale :
biserica are hramul Sfinţilor « Trei Ierarhi » (Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Ioan Gură de Aur), la 30 ianuarie;
mănăstire subordonată Mitropoliei Moldovei şi Sucevei
din 1998-1999, aici se desfăşoară lucrări de curăţare a decoraţiei exterioare a bisericii, de consolidare şi de reparare a acoperişului, de refacere a clădirilor anexe etc.
ISTORIE:
Biserica mănăstirii „Trei Ierarhi”
Construcţia
La realizarea bisericii, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) s-a lucrat din 1637 (sau chiar mai devreme) până în 1642, când s-a încheiat pictura în interior, pentru care au fost aduşi zugravi din Rusia. Pisania spunea că a fost sfinţită la 6 mai 1639 (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.172). Se afla pe Uliţa Mare, în apropiere de Curtea Domnească (Viorel Erhan:2003, p.69).
Biserica a fost construită din blocuri de calcar cioplit şi fasonat, lipite între ele cu plumb topit. (Viorel Erhan:2003, p.70). Planul Trei Ierarhilor nu se deosebea, în linii generale, de planul tipic al bisericilor moldoveneşti contemporane, el fiind o prelucrare a celui de la Galata, căruia i se înlătură gropniţa şi i se îngustează pridvorul pînă la lăţimea pronaosului. Ca şi aici, zidul dinspre pronaos este suprimat şi înlocuit cu trei arcade rezemate pe doi stâlpi (Dan Bădărău, Ioan Caproşu:2007, p.183). Alte asemănări, ale elementelor decorative interioare şi exterioare, trimit la mănăstirea Dragomirna (Dan Bădărău, Ioan Caproşu:2007, p.187).
Planul bisericii este cel moldovenesc din prima jumătate a veacului al XVII-lea, având formă dreptunghiulară, cu cele trei abside poligonale în exterior şi semicirculare în interior, cu câte trei ferestre fiecare. Existau două intrări prin pridvor, la nord şi la sud, dar cea din peretele nordic este în prezent blocată. Interiorul era împărţit în pridvor, pronaos, naos şi altar, toate de aceaşi lăţime, dar de lungime diferită (Viorel Erhan:2003, p.71). Avea două turle, una desupra pronaosului, celalată deasupra naosului.
Unicitatea monumentului vine însă din „reţeaua continuă de ornamentaţie” în piatră sculptată, ce acoperă pereţii exteriori. Modelele decorative au un ecou destul de vizibil în lumea orientală, fiind „mai cu seamă armeneşti, georgiene, persane, arabe şi turceşti”. Se pot identifica însă şi elemente de inspiraţie rusă, baroc occidentală sau autohtonă (Viorel Erhan: 2003, p.70). Cu totul, dacă socotim şi etajele de ornamente de pe turle, avem „treizeci de benzi de decoraţie” (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.188). Paul de Alep, sirianul care a trecut prin Moldova la 1653, scria că biserica „uimeşte mintea celui care o vede”, iar turcul Evlia Celebi, în 1659, că „nu-i chip s-o descrii cu limba sau cu pana” (Viorel Erhan: 2003, p.70).
Pictura originală a bisericii, lucrată în anii 1641-1642, a fost executată de „în aur şi azur” de meşterii ruşi Sidor Pospeev, Iakov Gavrilov (decedat la Iaşi, în timpul lucrărilor), Deico Iakovliev şi Pronka Nikitin, cei mai buni pictori de la curtea ţarului. Ei au fost ajutaţi de moldovenii Nicolae Zugravul şi Ştefan Zugravul (Viorel Erhan: 2003, p.75)
Morminte princiare
În pereţii de nord şi de sud ai pronaosului se află câte două nişe funerare, bogat ornamentate (Viorel Erhan:2003, p.72). Toate cele patru nişe au fost destinate familiei ctitorului, Vasile Lupu. În prezent, în lăcaşurile din peretele nordic sunt înmormântaţi Ioan, fiul domnitorului (mort la Constantinopol şi adus apoi în ţară); Doamna Tudosca, prima lui soţie; domnitorul însuşi (deşi a murit la Constatinopol, fiul său Ştefăniţă i-a adus osemintele în cripta familiei); Ştefăniţă Lupu, care a fost domn în Moldova, între 1659 şi 1661.
Într-o criptă din peretele sudic au fost înhumate osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir (1710-1711), care a murit în 1723 la Dimitrovka, în Rusia. Rămăşiţele sale au fost aduse în ţară, cu mare ceremonial, în 1935 (Andi Mihalache:2008, p.345-364). Cu acest prilej au existat şi propuneri de înhumare a sa la Catedrala mitropolitană sau chiar de construire a unui viitor mausoleu pentru toţi domnitorii morţi în exil, dar s-a preferat, în final, biserica Trei Ierarhi, unde exista un spaţiu deja amenajat (Sorin Iftimi:2008, p.91).
În cealaltă nişă se află rămăşiţele domnitorului Alexandru Ioan Cuza (mort în exil, în 1873), aduse de la Ruginoasa, în 1947 (Viorel Erhan: 2003, p.73).
Moaşte sfinte
În naos, în partea de sud, în dreapta absidei, se află un alt spaţiu special construit şi destinat de la început pentru a adăposti moaştele Sfintei Paraschiva, aduse de Vasile Lupu în Iaşi la 13 iunie 1641. Această nişă este înălţată pe trepte de marmură şi foarte bogat ornamentată. Cu ocazia restaurării bisericii, la sfârşitul secolului XIX, moaştele au fost depuse provizoriu într-un paraclis de lângă biserică, incendiat în 1888. Au fost apoi mutate în Catedrala Mitropolitană (în 1888), unde se găsesc şi astăzi. În locul raclei Sf.Paraschiva au fost readuse, la 30 ianuarie 2001, o parte din moaştele Sf.Vasile cel Mare. Ajunse la Trei Ierarhi tot în timpul domnitorului Vasile Lupu, acestea rămăseseră aici pînă în 1975, când au fost mutate la Bucureşti (Viorel Erhan: 2003, p.74).
Obiecte de cult
Biserica a fost dăruită de ctitor cu numeroase obiecte de cult valoroase: cărţi, manuscrise, veşminte, candele, sfeşnice, broderii, candelabre, icoane, strane etc. Cele mai multe s-au pierdut, doar câteva au rămas la Muzeul naţional de artă din Bucureşti (Viorel Erhan: 2003, p.75-76). În 1956, de exemplu, când Uniunea Sovietică a restituit României unele piese din tezarul românesc refugiat în Rusia în timpul primului război mondial, au revenit în ţară şi obiecte ce aparţinuseră mănăstirii Trei Ierarhi. Între acestea, se aflau un tetraevanghel ferecat în argint aurit, mai multe vase şi văluri bisericeşti (Dinu C. Giurescu: 1960, p.215). Unele dintre broderiile respective aveau inscripţionate pe ele numele ctitorului, Vasile voievod şi anul în care au fost dăruite bisericii (1638-1639) (Dinu C. Giurescu:1960, p.217, 218, 220, 223).
Istoricul mănăstirii
În 1646, biserica a fost închinată de ctitor la Muntele Athos (Viorel Erhan: 2003, p.76).
În 1650, când în Iaşi au năvălit cete de tătari şi de cazaci, „curtea cea domnească, casele boierilor şi tot oraşul într-o mică de ceas cenuşe au stătut”(Miron Costin:1958, p.133), iar focul a ajuns şi la Trei Ierarhi. Dar ctitorul a readus-o curând la strălucirea sa de la început, de vreme ce, în 1653, Paul de Alep era atât de impresinat de frumuseţea sa. În 1686 a fost din nou arsă şi stricată, de această dată de către polonezi. În 1808 şi în 1827 a fost afectată de alte incendii (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.176). A fost serios lovită de cutremure în 1701, 1738, 1790, 1802, 1829. Un alt incendiu a distrus, în 1827, acoperişul. S-au făcut unele reparaţii în 1837 şi 1851, inclusiv în ceea ce privea pictura interioară, dar în a doua jumătate a secolului XIX necesita o restaurare capitală (Viorel Erhan: 2003, p.76).
Datorită zidurilor sale de piatră, mănăstirea a slujit în repetate rânduri drept loc de refugiu locuitorilor oraşului, care se adăposteau aici, ca şi în alte incinte fortificate, cum erau cele de la Golia, Galata, Cetăţuia. Chiar la 1650, mulţi au căutat scăpare între zidurile Trei Ierarhilor şi s-au apărat cu arem de foc de atacul tătarilor. Dar când şi mănăstirea a luat foc, cei care au încercat să-şi scape viaţa fugind prin mica poartă ce dădea spre „heleşteul oraşului” au fost prinşi de tătari, ori s-au înnecat acolo „de groaza robiei” (Miron Costin:1958, p.133).
În incinta mănăstirii a fost înfiinţată, la 1640, „prima şcoală superioară de limbă greacă şi slavonă” şi a fost adăpostită tipografia adusă de Vasile Lupu cu sprijinul lui Petru Movilă (mitropolitul Kievului). La această tipografie s-au tipărit Cartea românească de învăţătură (1643), prima carte în limba română tipărită în Moldova (cunoscută sub numele de cazania lui Varlaam şi decorată cu o ilustraţie bogată). Mitropolitul Varlaam s-a îngrijit şi de tipărirea altor lucrări bisericeşti, cum au fost Cele şapte taine ale bisericii (1643) sau Cartea care se cheamă răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc (1645). Tot aici s-a tipărit şi „Pravila” lui Vasile Lupu (1646), care aduna într-o singură lucrare toate legile cunoscute ale ţării (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.295).
Restaurarea
În epoca restaurării ei, la sfârşit de secol XIX, nu mai exista aproape nimic din pictura originală, fiind în mare parte înlocuită sau acoperită cu pictură recentă, cu legende în limba neogreacă (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.176-177), iar zidurile erau destul de serios afectate. Lucrările de refacere au fost încredinţate arhitectului francez André-Emil Lecomte du Nouÿ, discipol al celebrului Viollet-Le-Duc (cel care a restaurat catedrala Nôtre Dame din Paris), ajutat de arhitectul român Nicolae Gavrilescu. Ele au început în 1882, cu ample acţiuni de consolidare, continuând apoi cu intervenţii la ziduri (fără a se pune în pericol decoraţia exterioară) şi la acoperiş. Pictura, catapeteasma şi toată decoraţia interioară, în general, au fost complet refăcute. Pictura a fost încredinţată unor artişti francezi şi români, care nu au respectat originalul, inspirându-se din pictura de la Curtea de Argeş (biserica de aici, ctitoria lui Neagoe Basarab, a fost restaurată de acelaşi Lecompte du Nouÿ) (Viorel Erhan:2003, p.77). În acelaşi stil „neobizantin” s-au realizat şi mozaicurile, care nu făceau parte iniţial din decoraţia bisericii. S-a schimbat forma acoperişului (au dispărut cupolele vizibile de deasupra absidelor şi a pridvorului), s-au supraînălţat turlele, s-a redus înalţimea contraforţilor din colţul de vest şi s-au înălţat cei laterali, s-a schimbat sistemul lor de acoperire iniţală, înlocuindu-se tabla de plumb cu lespezi de piatră (Ovidiu Alexievici, Adrian Mihalache: 2000, p.109-110). În linii mari, lucrările s-au încheiat în 1889, dar biserica a fost resfinţită abia la 3 octombrie 1904, în prezenţa lui Carol I şi a familiei regale. Carol şi soţia sa Elisabeta au contribuit personal la restaurarea bisericii, prin donaţii în bani, obiecte de cult şi mobilier (Viorel Erhan: 2003, p.77).
Deşi intervenţia lui Lecomte du Nouÿ asupra bisericii Trei Ierarhi nu a fost atât de radicală precum cea de la „Sf. Nicolae Domnesc”, nici în acest caz nu au lipsit criticile la adresa concepţiei sale şi chiar un protest adresat de arhitecţii români guvernului, în 1890 (Andi Mihalache: 2003, p.140).
Faptul memorabil:
Se spune că biserica a fost poleită cu aur în exterior. Legenda pare să se fi datorat traducerii defectuoase a textelor în arabă şi în turcă prin care Paul de Alep, respectiv Evlia Celebi au descris biserica Trei Ierarhi. Ideea auririi exterioare a fost acceptată de mai mulţi istorici şi arhitecţi (Sorin Iftimi: 2008, p.64). Cu ocazia lucrărilor de reparaţii începute după 1998, s-au găsit şi urme de metal preţios, ceea ce i-a făcut pe unii constructori să afirme că „iniţial, cât şi la restaurarea din 1882-1886, toată suprafaţa sculptată a pietrei a fost aurită, regăsindu-se şi astăzi între bazele pătrate ale turlelor, unele zone poleite” (Ovidiu Alexievici, Adrian Mihalache: 2000, p.109). Se ştie că Lecompte du Noüy „a încercat să poleiască faţadele cu aur”. Rămâne deci întrebarea din ce perioadă ar putea data, de fapt, acele urme de aur, dacă ele aparţin într-adevăr epocii lui Vasile Lupu sau sunt doar urmarea povestirilor despre cele petrecute atunci. Este însă sigur că, în interior, aurul a fost folosit din belşug (Sorin Ifitimi: 2008, p.64).
Zidul de incinta
Vasile Lupu a proiectat de la început ctitoria sa ca pe o mănăstire. Biserica Trei Ierarhi se afla în mijlocul unei incinte delimitate cu zid de piatră (de 4-5 metri înălţime). Intrarea principală era prin Uliţa Mare (Bulevardul „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, de astăzi), mult mai îngustă atunci decât strada actuală, trecând pe sub un turn-clopotniţă cu ceas. În spate, spre Bahlui, mai era o poartă mică în zid, funcţională încă la începutul secolului XIX (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.177).
Pe turn se afla o pisanie cu stema Moldovei şi cu o inscripţie care atesta faptul că zidirea a fost începută de ctitori (domnitorul Vasile Lupu, doamna Theodosia şi a fiul său Ioan), în aprilie 1638. În anii 1804-1806, turnul a fost reparat de către călugării greci. Inscripţia în greceşte care s-a pus atunci, afirma că turnul s-a refăcut „din temelie” şi „pe cheltuiala tovărăşiei celor din Athos”. Se pare că atunci a dobândit şi un acoperiş înalt „în stil baroc ucrainian, care îl înalţă şi îl înfrumuseţează”. La început, a fost un acoperiş obişnuit pentru clopotniţele bisericilor locale, călătorul polonez Miatkovski notând că era acoperit cu ţigle. În gravurile de secol XIX se putea observa că etajul principal al turnului (care avea trei nivele) era ornat cu pilaştri în stil clasic, de o anume influenţă rusă (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.180). Comisia istorică însărcinată la 1886 cu evaluarea situaţiei turnului a hotărât că, nemaipăstrând nimic din construcţia originală, având un amplasament excentric (aproape în mijlocul străzii), fiind în stare avansată de degradare şi lipsit de „importanţă istorică sau artistică”, trebuie dărâmat (Sorin Iftimi:2008, p.107). S-a proiectat, în locul său, o nouă clopotniţă, care nu a mai fost, până la urmă, construită (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.181).
Faptul memorabil
Ctitorul a adus în acest turn primul orologiu public din Ţările române, instalat într-o încăpere deasupra celor opt clopote ale bisericii. Despre acest ceasornic aminteşte, la 1640, solul polonez Achacy Taszycki, aflat în trecere prin Iaşi (Sorin Iftimi:2008, p.101). Paul de Alep a descris în detaliu mecansmul „din fier şi cu roate mari”, prin care se puneau în mişcare clopotele ce anunţau locuitorilor orele zilei (Sorin Iftimi:2008, p.102). În sec. XVII, buna funcţionare a orologiului era asigurată de ceasornicari francezi, precum Jean Pattrou, Jean Violler, Gaspar Caillé (Sorin Iftimi:2008, p.102). Nu se ştie însă câtă vreme a funcţionat şi dacă mai exista la 1728, când se instala cel de-al doilea ceasornic public, în turnul Curţii Domneşti. Povestind despre incendiul din 1827, C.Negruzzi amintea că atunci a ars acoperişul turnului, „împreună cu ceasornicul ce era aşezat sus şi arăta orele despre patru părţi”. Acoperişul s-a refăcut destul de curând după aceea, dar ceasul a fost repus mult mai târziu, „însă nu unde era locul lui, ci mult mai jos, şi arăta ceasurile numai despre uliţă” (Sorin Iftimi:2008, p.106).
Alte clădiri din incintă.
„Sala Gotică”
Mănăstirea a fost de la început înzestrată cu mai multe clădiri, dintre care cea mai importantă a rămas aşa numita „sală gotică”, care se afla în corpul destinat trapezei mănăstirii, înzestrat şi cu un mic paraclis. În această sala de ceremonii, construită în stil gotic, „cu bolte în arcuri sprijinite la mijloc printr-o coloană masivă de piatră [...] s-au dat adesea festivităţi [...] încă de pe vremea lui Vasile Vodă” (N.A.Bogdan:2004, p.332). Pe laturile de nord şi de est ale edificiului se află un balcon spaţios, cu 12 coloane de piatră. Încăperea principală are tavanul format din şase bolţi în ogivă, iar în subsol se află o altă sală, cu două bolţi semicilindrice susţinute de stâlpi masivi (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.290). Aici a avut loc Sinodul de la Iaşi, din 1642 (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.291).
În chiliile şi în încăperile sălii gotice a funcţionat, din 1824, o şcoală elementară, un gimanziu de patru ani şi o şcoală preparandală, la care au predat profesori eminenţi ca B.P. Haşdeu, Gr.Cobălcescu, V.A.Urechia, Titu Maiorescu, S.Bodnărescu ş.a. Mihail Eminsecu, în calitatea sa de revizor şcolar, a făcut parte din comisia de examinare a absolvenţilor anului 1874-1875. Şi Ion Creangă a trecut prin şcoala preparandală de aici, după ce a intrat ca elev în 1864. Tot la Trei Ierarahi, pe lângă şcolile amintite, s-a mai întemeiat şi o şcoală de aplicaţie, precum şi ateliere de lucru manual. Şcolile au funcţionat până în 1891, când au fost dărâmate clădirile din interiorul mănăstirii (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p. 294).
În 1890, comisia de restaurare a considerat că această clădire, în care se afla sala gotică nu se mai poate menţine, fiind prea degradată, şi că trebuie refăcută din temelii. Dar reconstrucţia nu a mai fost dusă la capăt atunci, fiind reluată mult mai târziu. A rezultat o replică a sălii gotice de la Dragomirna, comparabilă cu cea de la Cetăţuia, pentru care s-a ţinut cont de imaginile-mărturie din secolul al XIX-lea (Dan Bădărău, Ioan Caproşu:2007, p.181-182). Lecomte de Nouÿ începuse să o reconstruiască folosind elemente arhitecturale vechi şi altele neogotice, proprii veacului al XIX-lea. Încendiul din 1916-1917 a distrus schelăria şi o parte din ziduri. Construcţia a rămas în părăsire, iar lucrările de restaurare s-au reluat abia în 1958, fiind încheiate după doi ani (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.297).
Ca muzeu al mănăstirii, ea a adăpostit, între altele, mai multe fragmente de frescă din pictura originală de la Trei Ierarhi (cele mai importante fiind portretele ctitorilor -Vasile Lupu cu prima soţie şi copii lor) şi două cunoscute broderii dăruite aceleiaşi biserici (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.290) - acoperăminte de mormânt reprezentând pe doamna Tudosca, respectiv pe fiul cel mare al domnitorului, Ioan. Aceste broderii sunt mostre ale perfecţiunii, complexităţii şi luxului care însoţeau această artă în prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Actualmente muzeul este închis, clădirea fiind, din nou, în proces de refacere şi restaurare.
Chiliile mănăstirii şi alte construcţii utilitare
În afară de clădirea mare a trapezei, au mai fost construite şi alte anexe dispuse în careu, probabil lipite de zidul de apărare, în primul rând chiliile călugărilor. Acestea au fost, se pare, foarte bine construite, căci Paul de Alep susţinea că aveau pardoseli de marmură albă sau neagră. Mai exista o construcţie specifică secolului al XVII-lea, egumenia, în spatele bisericii, distrusă tot cu ocazia restaurării începute în 1882. Clădirile erau oricum atât de impresionante încât, dintre toate locurile din Iaşi, domnitorul Nicolae Mavrocordat a ales, la 1714, tocmai locuinţele de la Trei Ierarhi pentru a-l găzdui pe regele polonez Stanislas Lesczinski (Dan Bădărău, Ioan Caproşu:2007, p.182).
În incinta mănăstirii a fost înfiinţată, la 1640, „prima şcoală superioară de limbă greacă şi slavonă” şi a fost adăpostită tipografia adusă de Vasile Lupu cu sprijinul lui Petru Movilă (mitropolitul Kievului). La această tipografie s-au tipărit Cartea românească de învăţătură (1643), prima carte în limba română tipărită în Moldova (cunoscută sub numele de „Cazania lui Varlaam” şi decorată cu o ilustraţie bogată). Mitropolitul Varlaam s-a îngijit şi de tipărirea altor lucrări bisericeşti, cum au fost Cele şapte taine ale bisericii (1643) sau Cartea care se cheamă răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc (1645). Tot aici s-a tipărit şi cunoscuta Pravilă a lui Vasile Lupu (1646), care aduna într-o singură lucrare toate legile cunoscute ale ţării (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.295).
Bibliografie
ALEXIEVICI Ovidiu (arhitect), MIHALACHE, Adrian (inginer) Aspecte privind consolidarea şi restaurarea „Bisericii Mănăstirii Trei Ierarhi” Iaşi, în volumul Monumentul. Tradiţie şi viitor. Lucrările simpozionului, Iaşi, 8-11 septembrie 1999, Iaşi, Ed. Helios, 2000, p.109-112.
BOGDAN, N.A. Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, retipărire a ediţiei a II-a (din 1913), Iaşi, Editura Tehnopress, 2004
BĂDĂRĂU, Dan; CAPROŞU, Ioan Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, ed. a II-a, revăzută, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2007
COSTIN, Miron Opere, ediţie critică de P.P.Panaitescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958
ERHAN, Viorel Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi, Iaşi, Editura Tehnopress, 2003
GIURESCU, Dinu C. Contribuţii la studiul broderiilor de le Trei Ierarhi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XXXVI, nr.3-4, martie-aprilie 1960, p.215-238
IFTIMI, Sorin Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieşene, Iaşi, Editura Trinitas, 2008
MIHALACHE, Andi Politică şi patrimoniu. Documente privitoare la aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir la Iaşi (iunie-august 1935), în „Anuarul Institutului de Istorie «A.D.Xenopol»”, tom XLV, 2008, p.345-364.
MIHALACHE, Andi, Influenţe franceze în restaurarea monumentelor istorice, în Al.Zub, D.Ivănescu editori, Franţa. Model cultural şi politic, Iaşi, Editura Junimea, 2003, p.139-154
*** Monumente istorice bisericeşti din MITROPOLIA MOLDOVEI ŞI SUCEVEI, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1974
Cătălina Mihalache cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie "A. D. Xenopol"
revenire la prima pagina
|