Inapoi la prima pagina

   
monument 

Biserica 'Sf. Trei Ierarhi'

cod IS-II-m-A-04076.01
comuna IASI
localitate IASI
datare Secol datare: 1637 - 1639. Din anul 1637. Pana in anul 1639.
tip biserica de zid
ansamblu Ansamblul Manastirii 'Trei Ierarhi'
componente
(click pentru mai multe informatii)
 
adresa Bd. Stefan cel Mare si SfAnt 28
descriere 

Datare :

conform pisaniei, 1639; restaurată între 1882-1889, de către arhitectul francez  André-Emil Lecomte du Nou˙, discipol al celebrului Viollet-Le-Duc (cel care a restaurat catedrala Nôtre Dame din Paris );

Descrierea stării actuale :

  • hramul Sfinţilor « Trei Ierarhi » (Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Ioan Gură de Aur), la 30 ianuarie;
  • aparţine mănăstirii « Trei Ierarhi », subordonată Mitropoliei Moldovei şi Suceve
  • din 1998-1999 se desfăşoară lucrări de curăţare a decoraţiei exterioare, de consolidare,  de reparare a acoperişului etc.

ISTORIE:

Construcţia

La realizarea bisericii, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) s-a lucrat din 1637 (sau chiar mai devreme) până în 1642, când s-a încheiat pictura în interior, pentru care au fost aduşi zugravi din Rusia. Pisania spunea că a fost sfinţită la 6 mai 1639 (Dan Bădărău, Ioan Caproşu:2007, p.172). Se afla pe Uliţa Mare, în apropiere de Curtea Domnească (Viorel Erhan:2003, p.69). Biserica a fost construită din blocuri de calcar cioplit şi fasonat, lipite între ele cu plumb topit. (Viorel Erhan:2003, p.70). Planul Trei Ierarhilor nu se deosebea, în linii generale, de planul tipic al bisericilor moldoveneşti contemporane, el fiind o prelucrare a celui de la Galata, căruia i se înlătură gropniţa şi i se îngustează pridvorul pînă la lăţimea pronaosului. Ca şi aici, zidul dinspre pronaos este suprimat şi înlocuit cu trei arcade rezemate pe doi stâlpi (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.183). Alte asemănări, ale elementelor decorative interioare şi exterioare, trimit la mănăstirea Dragomirna (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.187). Planul bisericii este cel moldovenesc din prima jumătate a veacului al XVII-lea, având formă dreptunghiulară, cu cele trei abside poligonale în exterior şi semicirculare în interior, cu câte trei ferestre fiecare. Existau două intrări prin pridvor, la nord şi la sud, dar cea din peretele nordic este în prezent blocată. Interiorul era împărţit în pridvor, pronaos, naos şi altar, toate de aceaşi lăţime, dar de lungime diferită (Viorel Erhan:2003, p.71). Avea două turle, una desupra pronaosului, celalată deasupra naosului. Unicitatea monumentului vine însă din „reţeaua continuă de ornamentaţie” în piatră sculptată, ce acoperă pereţii exteriori. Modelele decorative au un ecou destul de vizibil în lumea orientală, fiind „mai cu seamă armeneşti, georgiene, persane, arabe şi turceşti”. Se pot identifica însă şi elemente de inspiraţie rusă, baroc occidentală sau autohtonă (Viorel Erhan: 2003, p.70). Cu totul, dacă socotim şi etajele de ornamente de pe turle, avem „treizeci de benzi de decoraţie” (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.188). Paul de Alep, sirianul care a trecut prin Moldova la 1653, scria că biserica „uimeşte mintea celui care o vede”, iar turcul Evlia Celebi, în 1659, că „nu-i chip s-o descrii cu limba sau cu pana” (Viorel Erhan:2003, p.70). Pictura originală a bisericii, lucrată în anii 1641-1642, a fost executată de „în aur şi azur” de meşterii ruşi Sidor Pospeev, Iakov Gavrilov (decedat la Iaşi, în timpul lucrărilor), Deico Iakovliev şi Pronka Nikitin, cei mai buni pictori de la curtea ţarului. Ei au fost ajutaţi de moldovenii Nicolae Zugravul şi Ştefan Zugravul (Viorel Erhan:2003, p.75)

Morminte princiare

În pereţii de nord şi de sud ai pronaosului se află câte două nişe funerare, bogat ornamentate (Viorel Erhan:2003, p.72). Toate cele patru nişe au fost destinate familiei ctitorului, Vasile Lupu. În prezent, în lăcaşurile din peretele nordic sunt înmormântaţi Ioan, fiul cel mare al domnitorului (mort la Constantinopol şi adus apoi în ţară); Doamna Tudosca, prima lui soţie; domnitorul însuşi (deşi a murit la Constatinopol, fiul său Ştefăniţă i-a adus osemintele în cripta familiei); Ştefăniţă Lupu, care a fost domn în Moldova, între 1659 şi 1661. Într-o criptă din peretele sudic au fost înhumate osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir (1710-1711), care a murit în 1723 la Dimitrovka, în Rusia. Rămăşiţele sale au fost aduse în ţară, cu mare ceremonial, în 1935 (Andi Mihalache:2008, p.345-364). Cu acest prilej au existat şi propuneri de înhumare a sa la Catedrala mitropolitană sau chiar de construire a unui viitor mausoleu pentru toţi domnitorii morţi în exil, dar s-a preferat, în final, biserica Trei Ierarhi, unde exista un spaţiu deja amenajat (Sorin Iftimi:2008, p.91). În cealaltă nişă se află rămăşiţele domnitorului Alexandru Ioan Cuza (mort în exil, în 1873), aduse de la Ruginoasa, în 1947 (Viorel Erhan: 2003, p.73).

Moaşte sfinte

În naos, în partea de sud, în dreapta absidei, se află un alt spaţiu special construit şi destinat de la început pentru a adăposti moaştele Sfintei Paraschiva, aduse de Vasile Lupu în Iaşi la 13 iunie 1641. Această nişă este înălţată pe trepte de marmură şi foarte bogat ornamentată. Cu ocazia restaurării bisericii, la sfârşitul secolului XIX, moaştele au fost depuse provizoriu într-un paraclis de lângă biserică, incendiat în 1888. Au fost apoi mutate în Catedrala Mitropolitană (în 1888), unde se găsesc şi astăzi. În locul raclei Sf.Paraschiva au fost readuse, la 30 ianuarie 2001, o parte din moaştele Sf.Vasile cel Mare. Ajunse la Trei Ierarhi tot în timpul domnitorului Vasile Lupu, acestea rămăseseră aici pînă în 1975, când au fost mutate la Bucureşti (Viorel Erhan: 2003, p.74).

Obiecte de cult

Biserica a fost dăruită de ctitor cu numeroase obiecte de cult valoroase: cărţi, manuscrise, veşminte, candele, sfeşnice, broderii, candelabre, icoane, strane etc. Cele mai multe s-au pierdut, doar câteva au rămas la Muzeul naţional de artă din Bucureşti (Viorel Erhan: 2003, p.75-76). În 1956, de exemplu, când Uniunea Sovietică a restituit României unele piese din tezarul românesc refugiat în Rusia în timpul primului război mondial, au revenit în ţară şi obiecte ce aparţinuseră mănăstirii Trei Ierarhi. Între acestea se aflau un tetraevanghel ferecat în argint aurit, mai multe vase şi văluri bisericeşti (Dinu C. Giurescu:1960, p.215). Unele dintre broderiile respective aveau inscripţionate pe ele numele ctitorului, Vasile voievod şi anul în care au fost dăruite bisericii (1638-1639) (Dinu C. Giurescu:1960, p.217, 218, 220, 223).

Istoricul mănăstirii

În 1646, biserica a fost închinată de ctitor la Muntele Athos (Viorel Erhan:2003, p.76).În 1650, când în Iaşi au năvălit cete de tătari şi de cazaci, „curtea cea domnească, casele boierilor şi tot oraşul într-o mică de ceas cenuşe au stătut” (Miron Costin:1958, p.133), iar focul a ajuns şi la Trei Ierarhi. Dar ctitorul a readus-o curând la strălucirea sa de la început, de vreme ce, în 1653, Paul de Alep era atât de impresinat de frumuseţea sa. În 1686 a fost din nou arsă şi stricată, de această dată de către polonezi. În 1808 şi în 1827 a fost afectată de alte incendii (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.176). A fost serios lovită de cutremure în 1701, 1738, 1790, 1802, 1829. Un alt incendiu a distrus, în 1827, acoperişul. S-au făcut unele reparaţii în 1837 şi 1851, inclusiv în ceea ce privea pictura interioară, dar în a doua jumătate a secolului XIX necesita o restaurare capitală (Viorel Erhan: 2003, p.76). Datorită zidurilor sale de piatră, mănăstirea a slujit în repetate rânduri drept loc de refugiu locuitorilor oraşului, care se adăposteau aici, ca şi în alte incinte fortificate, cum erau cele de la Golia, Galata, Cetăţuia. Chiar la 1650, mulţi au căutat scăpare între zidurile Trei Ierarhilor şi s-au apărat cu arme de foc de atacul tătarilor. Dar când şi mănăstirea a luat foc, cei care au încercat să-şi scape viaţa fugind prin mica poartă ce dădea spre „heleşteul oraşului” au fost prinşi de tătari, ori s-au înnecat acolo „de groaza robiei” (Miron Costin:1958, p.133). În incinta mănăstirii a fost înfiinţată, la 1640, „prima şcoală superioară de limbă greacă şi slavonă” şi a fost adăpostită tipografia adusă de Vasile Lupu, cu sprijinul lui Petru Movilă (mitropolitul Kievului). La această tipografie s-au tipărit Cartea românească de învăţătură (1643), prima carte în limba română tipărită în Moldova (cunoscută sub numele de cazania lui Varlaam şi decorată cu o ilustraţie bogată). Mitropolitul Varlaam s-a îngrijit şi de tipărirea altor lucrări bisericeşti, cum au fost Cele şapte taine ale bisericii (1643) sau Cartea care se cheamă răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc (1645). Tot aici s-a tipărit şi „Pravila” lui Vasile Lupu (1646), care aduna într-o singură lucrare toate legile cunoscute ale ţării (Monumente istorice bisericeşti...:1974, p.295).

Restaurarea

În epoca restaurării ei, la sfârşit de secol XIX, nu mai exista aproape nimic din pictura originală, fiind în mare parte înlocuită sau acoperită cu pictură recentă, cu legende în limba neogreacă (Dan Bădărău, Ioan Caproşu: 2007, p.176-177), iar zidurile erau destul de serios afectate. Lucrările de refacere au fost încredinţate arhitectului francez André-Emil Lecomte du Nou˙, discipol al celebrului Viollet-Le-Duc (cel care a restaurat catedrala Nôtre Dame din Paris), ajutat de arhitectul român Nicolae Gavrilescu. Ele au început în 1882, cu ample acţiuni de consolidare, continuând apoi cu intervenţii la ziduri (fără a se pune în pericol decoraţia exterioară) şi la acoperiş. Pictura, catapeteasma şi interiorul, în general, au fost complet refăcute. Pictura a fost încredinţată unor artişti francezi şi români, care nu au respectat originalul, inspirându-se din pictura de la Curtea de Argeş (biserica de aici, ctitoria lui Neagoe Basarab, a fost restaurată de acelaşi Lecompte du Nou˙) (Viorel Erhan:2003, p.77). În acelaşi stil „neobizantin” s-au realizat şi mozaicurile, care nu făceau parte iniţial din decoraţia bisericii. S-a schimbat forma acoperişului (au dispărut cupolele vizibile de deasupra absidelor şi a pridvorului), s-au supraînălţat turlele, s-a redus înalţimea contraforţilor din colţul de vest şi s-au înălţat cei laterali, s-a schimbat sistemul lor de acoperire iniţală, înlocuindu-se tabla de plumb cu lespezi de piatră (Ovidiu Alexievici, Adrian Mihalache: 2000, p.109-110). În linii mari, lucrările s-au încheiat în 1889, dar biserica a fost resfinţită abia la 3 octombrie 1904, în prezenţa lui Carol I şi a familiei regale. Carol şi soţia sa Elisabeta au contribuit personal la restaurarea bisericii, prin donaţii în bani, obiecte de cult şi mobilier (Viorel Erhan: 2003, p.77). Deşi intervenţia lui Lecomte du Nou˙ asupra bisericii Trei Ierarhi nu a fost atât de radicală precum cea de la „Sf. Nicolae Domnesc”, nici în acest caz nu au lipsit criticile la adresa concepţiei sale şi chiar un protest adresat de arhitecţii români guvernului, în 1890 (Andi Mihalache: 2003, p.140).

Faptul memorabil:

Se spune că biserica a fost poleită cu aur în exterior. Legenda pare să se fi datorat traducerii defectuoase a textelor în arabă şi în turcă prin care Paul de Alep, respectiv Evlia Celebi  au descris biserica Trei Ierarhi. Ideea auririi exterioare a fost acceptată de mai mulţi istorici şi arhitecţi (Sorin Iftimi: 2008, p.64). Cu ocazia lucrărilor de reparaţii începute după 1998, s-au găsit  şi urme de metal preţios, ceea ce i-a făcut pe unii constructori să afirme că „iniţial, cât şi la restaurarea din 1882-1886, toată suprafaţa sculptată a pietrei a fost aurită, regăsindu-se şi astăzi între bazele pătrate ale turlelor, unele zone poleite” (Ovidiu Alexievici, Adrian Mihalache: 2000, p.109). Se ştie că Lecompte du Noüy „a încercat să poleiască faţadele cu aur”. Rămâne deci întrebarea din ce perioadă ar putea data, de fapt, acele urme de aur, dacă ele aparţin într-adevăr epocii lui Vasile Lupu sau sunt doar urmarea povestirilor despre cele petrecute atunci. Este însă sigur că, în interior, aurul a fost folosit din belşug (Sorin Ifitimi: 2008, p.64).

Bibliografie

ALEXIEVICI Ovidiu (arhitect), MIHALACHE, Adrian (inginer) Aspecte privind consolidarea şi restaurarea „Bisericii Mănăstirii Trei Ierarhi” Iaşi,  în volumul Monumentul. Tradiţie şi viitor. Lucrările simpozionului, Iaşi, 8-11 septembrie 1999, Iaşi, Ed. Helios, 2000, p.109-112.
BĂDĂRĂU, Dan; CAPROŞU, Ioan Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, ed. a II-a, revăzută, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2007
COSTIN, Miron Opere, ediţie critică de P.P.Panaitescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958
ERHAN, Viorel Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi, Iaşi, Editura Tehnopress, 2003
GIURESCU, Dinu C. Contribuţii la studiul broderiilor de le Trei Ierarhi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XXXVI, nr.3-4, martie-aprilie 1960, p.215-238
IFTIMI, Sorin Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieşene, Iaşi, Editura Trinitas, 2008
MIHALACHE, Andi Politică şi patrimoniu. Documente privitoare la aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir la Iaşi (iunie-august 1935), în „Anuarul Institutului de Istorie «A.D.Xenopol»”, tom XLV, 2008, p.345-364.
MIHALACHE, Andi, Influenţe franceze în restaurarea monumentelor istorice, în Al.Zub, D.Ivănescu editori, Franţa. Model cultural şi politic, Iaşi, Editura Junimea, 2003, p.139-154
*** Monumente istorice bisericeşti din MITROPOLIA MOLDOVEI ŞI SUCEVEI, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1974

Cătălina Mihalache cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie "A. D. Xenopol"

revenire la pagina de ansamblu

revenire la prima pagina

  inapoi la lista