| descriere | | Mănăstirea Hlincea cu hramul Sf. Gheorghe(23 aprilie)
Istorie:
După datele actualei pisanii, biserica mănăstirii Hlincea ar fi fost construită „din temeliile pământului” (Balş: 19) de către domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) şi pictată de fiul său Ştefăniţă (1659-1661). În realitate, cei doi domnitori făcuseră numai lucrări de restaurare, edificiul în discuţie existând de mai multă vreme (Grigoraş: 283). Vasile Lupu începuse reparaţiile înainte 15 de aprilie 1639, fără a le termina, definitivarea lor revenind fiului său. Nici unul nici celălalt nu pomenea însă numele adevăraţilor ctitori: Maria, fiica lui Petru Şchiopul, şi soţul ei, spătarul Zotu Ţigara (Grigoraş: 284), care o ridicaseră după 1574, pentru a o închina mănăstirii Dionisia de la Muntele Athos(Caproşu: 142). Grecii neglijând preţiosul dar, Maria găsea mănăstirea pustiită, cu proprietăţile risipite. Ajutată probabil de vărul ei, domnitorul Radu Mihnea(1616-1619; 1623-1626), ea încerca să reabiliteze aşezământul(1616), punându-l sub ascultarea Galatei(ctitoria lui Petru Şchiopul), la rândul ei închinată Sf. Mormânt de la Ierusalim(Grigoraş: 284). Un document din 20 noiembrie 1662, găsit în arhiva Sf. Mormânt de la Istambul, ne informează că eforturile Mariei nu îşi atiseseră totuşi scopul. Ctitoria ei rămânea „pustie câtăva vreme”, până când Vasile Lupu îi adăuga „turn şi chilii şi trapezării şi pivniţă de piatră”(Grigoraş: 284-285). Corpul bisericii fusese construit deci în timpul lui Petru Şchiopul, turla datorându-i-se lui Vasile Lupu(Balş: 20). Anul 1661 reprezintă momentul când pictorul Ioan Matei(care pictase şi Golia) punea punct lucrărilor, fapt care îl determina pe Ştefăniţă Lupu să se considere adevăratul ctitor. Potrivit unui obicei răspândit în epocă, el nesocotea dorinţa fiicei lui Petru Şchiopul, închinând Hlincea mănăstirii greceşti Andriano, de la Arghiro Castro-Rumelia. Domnitorul Gheorghe Duca o punea(1682), la rândul său, sub ascultarea ctitoriei sale, Cetăţuia (finalizată în 1670 şi sfinţită în 1672), oferind în schimb grecilor biserica Zlataust, zidită rapid în 1682(Grigoraş: 285; Idem: 282). Tabloul votiv pictat pe peretele sudic al naosului îi reprezintă pe Vasile Lupu, pe Ştefăniţă şi pe doamna Ecaterina, toţi îmbrăcaţi în costume de ceremonial. Vasile Lupu ţine un pergament şi o biserică în miniatură. Ştefăniţă are în mîna dreaptă o fâşie de pergament cu o inscripţie în greacă, iar în stânga o pungă, semn al ctitorului. Acelaşi obiect îl vedem şi la Ecaterina, ceea ce ne arată că doamna contribuise cu bani proprii la restaurara bisericii(Grigoraş: 290).
Pe peretele nordic al naosului, la picioarele arhanghelului Mihail, vedem o inscripţie în greacă: „Tremură o suflete al meu privind cele ce văd”(Grigoraş: 289). Iar sub picioarele demonului pe care Sf. Mihail se pregăteşte să-l lovească cu sabia, citim cuvintele lăsate de pictor: „Rugăciunea robului lui Dumnezeu Ioan. Pomeneşte Doamne şi pe sufletul său. Amin”.(Grigoraş: 289). Semne de întrebare ridică totuşi vulturul bicefal încoronat, binecunoscuta emblemă imperială bizantină, pictată într-o nişă de sub fereastra altarului. Plecând de la asemănarea acestuia cu vulturul încoronat de pe un şfeşnic din biserica Galatei, o altă ctitorie a familiei, unii specialişti ar înclina să creadă că pictura din nişa altarului de la Hlincea ar fi fost realizată înainte de anul 1591.(Grigoraş: 290). Alţii exagerau chiar(N.Iorga), susţinând că portretele lui Vasile şi Ştefăniţă Lupu ar fi înlocuit pe acelea ale primilor ctitori, Petru Şchiopul, Zotu Ţigara şi domniţa Maria(Grigoraş, Miron: 88). De fapt, pe icoan hramului, lucrată în frescă, se află o inscripţie în greceşte, pusă acolo prin aceeaşi tehnică:”Rugăciunea prea iubitorului de Dumnezeu şi robului său Nichifor, arhiereu, 1959”.Nu ştim cine era personajul, dar menţionarea lui ne oferă data când începuse pictura: anul 1659(Grigoraş, Miron: 89). Lucrările de restaurare reuşite în 1908, sub coordonarea Comisiunii Monumentelor Istorice, salvau lăcaşul de la o degradare irevesibilă(Caproşu: 151). Mănăstirea a fost închisă în 1960, reîntorcându-se la rosturile ei abia în 1990(Erhan: 51).
Memorie:
- În mai 1653, cazacii lui Timuş Hmelniţchi jefuiau biserica, distrugeau actele ei de proprietate şi îi torturau pe călugări(Grigoraş: 284).
- În vremea războiului ruso-turco-austriac din 1788-1792 şi al celui ruso-turc din 1806-1812, mănăstirea a folosit drept spital militar. Nu întâmplător, Melchisedec o găsea în 1854 într-o stare deplorabilă, cu acoperişul spart şi chiliile ruinate(Grigoraş: 285).
- În timpul holerei din 1831, mănăstirea a fost preschimbată în lazaret(Caproşu: 147), spaţiul dimprejur fiind destinat înhumării morţilor în contextul epidemiei din 1848(Grigoraş, Miron: 92).
- În 1839, cu ocazia unor lucrări de restaurare de la Cetăţuia, stranele vechi au fsot trimise la Hlincea(Grigoraş, Miron: 92).
Bibliografie:
Balş, Gheorghe, Bisericile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, Institutul de arte grafice „E.Marvan”, 1933.
Bădărău, Dan, Caproşu, Ioan, Iaşii vechilor zidiri, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2007.
Erhan, Viorel, Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi şi împrejurimi, Iaşi, Ed. Tehnopress, 2003.
Grigoraş, Nicolae, Două monumente de artă feudală din împrejurimile Iaşului: mănăstirile Hlincea şi Aroneanu, în „Cercetări istorice”, tom I, 1970, p.283-304.
Idem, Biserica Sf. Zlataust din Iaşi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XXXIX, nr. 5-6, mai-iunie 1963, p. 277-286.
Grigoraş, N., Miron, D., Biserica mănăstirii Hlincea, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLI, nr.1-2, ianuarie-februarie 1965, p.82-94.
Andi Emanuel Mihalache cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie "A. D. Xenopol"
revenire la prima pagina |