Patrimoniu Mobil - Despre bunuri mobile

În categorie bunurilor culturale mobie putem include toate acele elemente ale proprietăţii culturale mobile deţinute public, aflate în proprietate privată sau în proprietatea unor entităţi religioase.Patrimoniul cultural muzeal beneficiază de un cadru legislativ complet, care reglementează atât modul de organizare şi funcţionare al muzeelor şi colecţiilor publice, cât şi modalităţile de protejare a bunurilor culturale mobile.

Patrimoniul cultural imobil face referire la tipurile de muzee:

Este important să se precizeze faptul că valoarea acestor proprietăţi creşte când un element individual este parte a unui grup original sau cînd acesta aparţine unei colecţii, într-un muzeu sau într-o arhivă. În mod asemănător, valoarea unui articol creşte dacă este păstrat în locaţia originară.

Ministerul Culturii şi Cultelor, prin reprezentanţii săi instituţionali, are responsabilitatea de aşi exercita competenţa de supraveghere în numele statului şi poate aplica legea în privinţa protejării patrimoniului mobil.

Chiar dacă există deja prevederi legale ,o atenţie deosebită va trebui acordată arhivelor cu valoare culturală patrimonială, incluzând arhive digitale din media modernă. Astfel de eforturi se desfăşoară deja la nivelul Uniunii Europene.

Inventarul patrimoniului mobil trebuie să includă patrimoniul religios, proprietăţile deţinute de fundaţii, sau cele aflate în proprietate privată, la cererea acestora. Proprietăţile culturale mobile şi colecţiile aflate în proprietate privată constituie o importantă, dar puţin înţeleasă, resursă naţională. Lipsa unui dialog constructiv între proprietarii privaţi şi entităţile statului poate determina pierderea unor oportunităţi capabile să asigure conservarea adecvată, studierea şi aprecierea într-o proporţie mai mare a acestora.

Ridicarea standardelor de către muzee trebuie să devină o prioritate în toate aspectele activităţii lor, de la tehnicile de conservare la documentări ale colecţiilor, management, tehnici de expunere, cât şi cu privire la serviciile oferite vizitatorilor.

Muzeele care nu au resursele în a începe îmbunătăţirea sau promovarea lor pot apela la resurse ale comunităţilor locale sau ale ONG-urilor, ce pot deveni o alternativă viabilă.

Se vor lua iniţiative pentru îmbunătăţirea interacţiunii dintre entităţile administraţiei centrale şi instituţiile culturale locale, în prezent, aceasta fiind sporadică.

Accesul public la muzee poate fi, de asemenea, neechilibrat. Este nevoie de îmbunătăţirea accesului persoanelor cu dizabilităţi sau introducerea unor programe atractive pentru copii. Tot în acest context se pot institui facilităţi de acces pentru persoane care provin dintr-un mediu social defavorizat.

Lipsa inventarierilor şi a zonelor de stocare separate aduc dificultăţi logistice publicului doritor în a accesa documentele deţinute de muzee sau de arhive.

Având în vedere că multe muzee, colecţii şi biserici nu sunt suficient de bine protejate împotriva unor potenţiale activităţi criminale şi de asemenea pot apărea alte pericole la adresa integrităţii lor, precum incendiile sau inundaţiile, se poate recomanda introducerea obligatorie a unor asigurări pentru astfel de situaţii, iar parte a costurilor să fie suportată din fonduri publice. Pentru o mai bună imagine asupra situaţiei actuale, statisticile cu privire la aceste incidente, referitoare la muzeele publice sau private din România sau proprietăţi ale bisericii trebuie adunate din diferite surse şi compilate într-un document global pentru a induce măsurile ce se impun prin programe specifice de prevenţie