Monumente - Despre monumente

revenire la prima pagina

Monumente Istorice

1. Istoric, rol, activitate

2. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice

3. Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice

Monumentele noastre istorice, atîtea cîte ne-au mai rămas, reprezintă fără îndoială unele din cele mai vii mărturii ale trecutului istoric al pămîntului nostru, fiind răspîndite pe o arie largă ce corespunde spaţiului geografic ocupat de popoarele ce au trăit, au dăinuit şi şi-au dezvoltat aici civilizaţii proprii. Chiar dacă unele din aceste civilizaţii au apus, chiar dacă aria lor geografică nu mai corespunde astăzi cu teritoriul ocupat de România, ele fac parte însă, în totalitatea lor, din mozaicul care a dat naştere civilizaţiei româneşti actuale. Aceste mărturii istorice, fie ele vestigii ale civilizaţiilor preistorice, ruine ale unor monumente roase de aripa vremii sau distruse cu bună ştiinţă de răutatea, lăcomia sau ignoranţa generaţiilor ce s-au perindat în decursul secolelor, fie ele monumente care au înfruntat veacurile în forma lor iniţială, fie în formă restaurată sau transformată, şi pe care le putem vedea astăzi, sînt o nepreţuită comoară artistică şi documentară, fără de care studiul civilizaţiei româneşti nu este de conceput.

Lupta pentru conservarea lor prin măsuri de protecţie şi restaurare la faţa locului sau prin transportarea în muzeu, începe să preocupe reprezentanţii statului încă de pe vremea Regulamentelor Organice, dar rezultatele vizibile ale acestor preocupări au fost adesea îndoielnice. Aşa este cazul incintelor mănăstireşti de la Bistriţa şi Arnota, sau al clopotniţelor de la Antim, Plumbuita şi Văcăreşti, din Bucureşti. Arhitecţii din acea vreme, însărcinaţi cu „meremetiseala” lor, cum ar fi Schlatter sau Villacross, erau nu numai străini de ţară, dar şi de orice concepţie ştiinţifică a restaurării, concepţii care existau în Europa şi erau puse în practică.

În 1859, Al. Golescu, ministru al Cultelor în Ţara Românească, înfiinţează o comisie „pentru cunoaşterea şi studierea monumentelor bisericeşti ale ţării”. Din această comisie condusă de Al. Odobescu mai făceau parte Cezar Bolliac, maiorul D. Pappazoglu şi Al. Pelimon. Ei au fost trimişi chiar în anul următor, 1860, în ţară, repartizaţi pe judeţe, pentru a studia situaţia mănăstirilor şi bisericilor, scopul final fiind secularizarea averilor mănăstireşti. Bogatul material cules de Al. Odobescu, căruia îi fuseseră repartizate judeţele Argeş, Dolj, Gorj, Mehedinţi şi Vîlcea, a fost în mare parte pierdut ulterior, dar o parte a fost publicat în BCMI.

O nouă etapă s-a parcurs în 1864, cînd domnitorul Al. I. Cuza, în cadrul unui Regulament pentru Muzeul de Antichităţi, aprobă înfiinţarea unui Comitet Arheologic, condus de ,,generalul” Mavros, care avea între altele sarcina de a asigura ,,buna stare a monumentelor naţionale de orice natură” şi ,,a lor nealterare şi restaurare”. Rezultate practice însă, în afară de o stimulare a cercetărilor arheologice, nu s-au constatat.

În 1874, V. Boerescu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, reluînd ideea unui proiect de lege mai vechi, din 1871, propune un Regulament asupra Comisiunii Monumentelor Publice; promulgat la 6 aprilie. Aceasta are ca rezultat practic înfiinţarea, în acelaşi an, de către Titu Maiorescu, urmaşul lui Boerescu, a unei Comisiuni condusă de Al. Odobescu, pentru studierea şi îndeplinirea uneia dintre dorinţele domnitorului Carol, exprimată încă din 1867: restaurarea Mănăstirii Curtea de Argeş.

Al. Odobescu, la recomandarea lui Viollet-le-Duc, propune ca lucrările să fie conduse de elevul acestuia din urmă, arhitectul francez A. Lecomte du Nouy. Se înfiinţează astfel un Serviciu de Restaurare autonom, sub conducerea sa; începînd lucrările în 1875 la Mănăstirea Curtea de Argeş, a cărei restaurare este terminată în 1880, serviciul va activa pînă în 1914, data morţii arhitectului, timp în care mai „restaurează” Trei Ierarhi din laşi (1882-1904), dărîmă şi reconstruieşte cu însemnate modificări Sala Gotică din aceastâ incintă şi apoi biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi (aceasta din urmă între 1884-1904), mitropolia din Tîrgovişte (1884-1890) şi biserica Sf. Dumitru din Craiova (1885—1889), a cărei pictură a fost executată de abia între 1907-1933. Serviciul a funcţionat după 1892, în mod paralel cu CMI,.

Aceasta era situaţia cînd, în noiembrie 1885, ca răspuns la un raport al lui Gr. Tocilescu, care semnala jaful antichităţilor romane din Reşca, şi ţinînd probabil seama şi de glasurile care începeau să se ridice împotriva restaurărilor ,,sui generis” ale lui Lecomte du Nouy, Spiru Haret, pe atunci secretar general la Ministerul Instrucţiunii, roagă pe Tocilescu să redacteze un proiect de lege ,,pentru o împiedica, pe viitor cel puţin, vandalismul cel mare contra monumentelor istorice”.

Au trebuit însă să mai treacă încă şapte ani pînă ce, în martie 1892, la repetatele insistenţe ale lui Gr. Tocilescu şi ale altor intelectuali, Take Ionescu, ministru al instrucţiunii publice, propune prima Lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, promulgată prin decret regal la 17 noiembrie al aceluiaşi an. Legea prevedea şi înfiinţarea unei ,,Comisiuni a Monumentelor Publice”, care încă de la început îşi ia titlul de „Comisiunea Monumentelor Istorice”.

Comisiunea avea ca sarcină în primul rînd să întocmească un inventar al ,,tuturor edificiilor şi obiectelor vechi din ţară care presintă un deosebit interes istoric sau artistic, pentru a căror conservare să se ia măsuri”. Inventarul trebuia să fie revizuit din cinci în cinci ani ,,pentru clasarea şi declasarea monumentelor”. Monumentele odată trecute în inventar nu vor putea fi dărîmate, reparate sau restaurate ,,fără prealabila autorizare a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, care va hotarî după ce va fi luat avisul Comisiunii Monumentelor Publice”. Se mai prevedeau posibilitatea de ,,expropriere pentru causă de utilitate publică” şi clauze penale pentru cei care vor deteriora sau dărîma monumentele, fie ei chiar proprietarii lor.

La început un organ pur consultativ, fără autoritate efectivă, ea va deveni, încetul cu încetul, mai ales după 1902, sub preşedinţia lui I. Kalinderu, un organ central extrem de eficace, bucurîndu-se de un sprijin din ce în ce mai activ al Ministerului şi al oamenilor de cultură din ţară.

Autoritatea CMI s-a întărit şi mai mult sub preşedinţia istoricului D. Onciul (1919-1923), pentru ca sub cele aproape două decenii de conducere a lui N. Iorga să devină, în ciuda inerţiei organelor de conducere, acea instituţie a cărei activitate multiplă (avizare, protecţie-restaurare, execuţie, publicistică) ne uimeşte şi astăzi.

Trebuie, de asemenea, subliniată, în perioada de pînă la 1916, activitatea neobosită a secretarului CMI, Al. Lapedatu, ce cumula şi funcţia de redactor al Buletinului Comisiunii Monumentelor Istorice.

Piatra de încercare a activităţii Comisiunii a reprezentat-o restaurarea în condiţii ireproşabile a bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş (1911-1914), care şi ea fusese ameninţată cu dărîmarea. Lucrările au fost conduse de arhitectul Gr. Cerkez, membru al Comisiunii, iar această lucrare era inevitabil să fie pusă faţă în faţă cu activitatea de dărîmare-reconstrucţie desfăşurată de serviciul lui Lecomte du Nouy, care ridicase un val de proteste ale arhitecţilor români (rămase însă fără succes). Cu ajutorul unor fonduri reduse, ce erau destinate şi pentru susţinerea cercetărilor efectuate de Muzeul de Antichităţi, Serviciul Tehnic al Comisiunii, înfiinţat în 1907 şi condus de N. Ghika-Budeşti, a reuşit să salveze şi să restaureze o seamă de edificii de cult, dintre care cităm pentru început: Biserica Albă din Baia, Mănăstirea Snagov, clopotniţa din Popăuţi, biserica din Siret etc., şi să conducă activitatea de inventariere, clasare, declasare, restaurare şi întreţinere a monumentelor.

Începând cu 1908 Comisiunea începe să trimită bursieri în Italia şi Grecia pentru studiul restaurării şi al picturii bizantine, în scopul de a crea un corp de specialişti care să dirijeze lucrările viitoare. Din 1907 colecţiile Comisiunii formează nucleul unei intense activităţi muzeistice, şi, începînd cu 1910, ele sînt deschise publicului.

În 1913 ia fiinţă ,,Casa Monumentelor Istorice” destinată să strîngă şi să distribuie fondurile necesare lucrărilor Comisiunii.

După războiul din 1913 şi anexarea Cadrilaterului, Comisiunea - atît prin membrii ei, cît şi prin membrii corespondenţi - exercită o intensă activitate arheologică în noul teritoriu.

La data de 29 iulie 1919 se promulgă o nouă lege în Monitorul Oficial nr. 82/ 29 iulie 1919 intitulată lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, care ţinea seamă de extinderea teritoriului României în noile provincii, importanţa Comisiunii creşte. Se înfiinţează Comisiuni Regionale, iar Comisiunea Centrală are şi sarcina de a ,,îngriji de conservarea staţiunilor sau localităţilor preistorice, clasice, medievale şi în general istorice”.

După intrarea lui V. Pîrvan în Comisie, aceasta îşi va extinde autoritatea şi asupra tuturor săpăturilor arheologice de pe teritoriul ţării. Ea va controla de asemenea activitatea muzeistică (din 1913), va repartiza şi controla fondurile primite anual de la Minister, sau de la particulari, pentru întreţinerea şi restaurarea monumentelor (între 1913-1919 prin „Casa Monumentelor Istorice” vor organiza expoziţii de artă românească în străinătate; aceste expoziţii vor fi continuate şi după război, cum ar fi cea din Paris şi Geneva, în 1925). Începând cu 1913, Comisiunea va numi membri corespondenţi în judeţe, pentru o mai uşoară supraveghere şi informare asupra monumentelor locale. După 1919, o dată cu alipirea noilor provincii, a avut loc o oarecare descentralizare prin înfiinţarea Secţiunilor Regionale de la Cernăuţi (Bucovina), Cluj (Transilvania), Chişinău (Basarabia) şi Lugoj (Banat). Ele erau sub tutela nominală a CMI, căreia îi trimiteau rapoarte anuale (la început mai regulat, apoi din ce în ce mai rar!), dar acţionau adesea independent. Ca activitate propagandistică pentru monumente trebuie să cităm, de asemenea, ţinerea de conferinţe privind monumentele, activitatea CMI şi organizarea muzeelor.

În sfîrşit, nu trebuie să uităm că una din activităţile cele mai importante ale CMI, activitate care se adresa direct marelui public, a fost publicistica. Încă din 1893, Regulamentul legii pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice prevedea la paragraful 11, alineatul 4, următoarele atribuţii ale Comisiunii: ,,deşteptarea şi răspîndirea în popor a simţului şi priceperii pentru conservarea monumentelor, prin publicarea de lucrări speciale asupra monumentelor şi de instrucţiuni asupra chipului conservării sau restaurării lor”. În acest sens, CMI a publicat inventare de monumente, cataloage de colecţii şi muzee, ghiduri, studii de sinteză asupra artei româneşti (arhitectură, arte minore etc.), studii de portretistică. Un contact regulat cu marele public şi cu oamenii de ştiinţă nu se putea obţine însă decît prin publicarea unui periodic ştiinţific. Acesta a fost ,,Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” (1908-1945), căruia i se adaugă mai tîrziu, ca o anexă, Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice (1914-1915 şi 1942-1943).

Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice

După 15 ani de experienţă în domeniul cercetărilor pe teren, al activităţii de protecţie şi restaurare şi a studiilor ştiinţifice întreprinse de membrii săi, CMI era aptă pentru a face un nou pas înainte; publicarea regulată a unei reviste care să înregistreze rezultatele practice ale activităţii sale în domeniul studiului şi ocrotirii monumentelor istorice.

La 19 octombrie 1907, prin Decizia nr. 34 329, Spiru Haret, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, semnează actul de naştere al BCMI. Decizia prevedea:

,,1. Cu începere de la 1 ianuarie 1908, se va publica, sub direcţia Comisiunii Monumentelor Istorice şi în editura Administraţiei Casei Bisericii, o revistă periodică numită ,,Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”.

2. Acest Buletin va fi organul oficial al Comisiunii, va apărea trimestrial, şi va cuprinde:

a) O parte ştiinţifică, în care se vor publica tot felul de monografii, studii, lucrări, comunicări şi materialuri de natură istorică, arhitectonică şi artistică, privitoare direct şi numai la monumentele noastre istorice.

b) O parte oficială, în care se vor publica rapoartele anuale ale Comisiunii, procesele verbale ale şedinţelor ei, referatele arhitecţilor însărcinaţi cu conducerea şi executarea lucrărilor de conservare şi restaurare, precum şi eventualele circulări, informaţiuni şi deciziuni ale Ministerului şi ale Comisiunii, privitoare la monumentele noastre istorice.

3. Buletinul apare sub direcţia membrilor Comisiunii, cari, împreună cu administratorul Casei Bisericii, alcătuiesc comitetul de redacţie, şi sub îngrijirea secretarului Comisiunii care e îndatorat: să pregătească şi să procure materialul necesar, să-l aducă la cunoştinţa comitetului de redacţie şi să supravegheze tipărirea lui.

4. Pentru ca publicaţiunea să se prezinte cît mai sistematică şi cît mai folositoare, se stabileşte următorul program cu privire la felul lucrărilor ce va trebui să cuprindă Buletinul:

a) Monografii istorice, arhitectonice şi artistice asupra monumentelor noastre istorice, monografii cari vor fi ilustrate şi documentate cu reproduceri necesare de fotografii, desemnuri, aquarele etc.

b) Releveuri de la cele mai însemnate şi caracteristice, din punct de vedere arhitectonic, monumente istorice;

c) Studii şi lucrări unitare, asemenea ilustrate şi documentate, bunăoară: asupra inscripţiunilor murale şi tombale din epoca lui Ştefan-cel-Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brîncoveanu, etc., asupra artei decorative, în sculptură şi pictură. întrebuinţată în bisericile şi mănăstirile noastre în anumite epoci, asupra portretelor murale de ctitori: Domni, Doamne, Arhierei, Boeri, Jupânese etc., asupra picturii bisericeşti, asupra costumelor, etc.

d) Materialuri: scurte fragmente, comunicări, însemnări şi note de interes deosebit privitoare la monumentele noastre istorice.

e) Note bibliografice şi critice asupra publicaţiunilor şi periodicelor de specialitate.

f) În sfîrşit, suplimente artistice, în culori, cari să înfăţişeze biserici, mănăstiri, reproduceri de portrete murale, de picturi, de ornamentaţiuni, etc.

În cadrul lucrărilor înşirate mai sus se cuprind şi acele privitoare la monumentele istorice din afară de Regat, întrucît acestea vor fi de origină românească - înălţate de Voievozii noştri”.

La rândul său, pentru a completa acest bogat program, fixat de minister, comitetul de redacţie adaugă, în fruntea primului număr apărut, că publicarea, ,,Buletinului” ,,are întreit scop: să răspundă unei cerinţe a regulamentului de aplicare a legii pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, să contribuie, în măsura putincioosă, la progresul studiilor istorice, arhitectonice şi artistice, cu specială privire la monumentele noastre istorice, şi să rămîe, pentru cei viitori, o arhivă de icoane cît mai credincioase, sub toate raporturile, a stării în care se găsesc azi monumentele noastre străbune”.

În felul acesta îşi începe apariţia, „Buletinul", care va continua aproape o jumătate de veac, trecînd prin trei războaie, al căror ecou nu se regăseşte în paginile sale decît prin înregistrarea stricăciunilor aduse unora din monumente, prin necrologuri (arh. Lupu şi Zagoritz) şi prin săpăturile întreprinse de armată în ,,Cadrilater” (Dobrogea Nouă) după războiul din 1913. O singură întrerupere: 1916-1922, după ocuparea Bucureştilor de către germani, explicată scurt ca fiind datorată „evenimentelor marelui răsboiu mondial şi a greutăţilor de organizare a Statului, după răsboiu”.

Programul său de publicaţie a rămas în general acelaşi, pînă în 1945: monumente (mai ales cele religioase), studii istorice asupra unor personalităţi de seamă ale istoriei noastre (Matei Basarab, Constantin Brîncoveanu, etc.), sinteze de istoria arhitecturii şi a artelor plastice, recenzii, iconografie, muzeografie, etc. S-au introdus rezumate franceze la articole (uneori italiene), pentru a face accesibilă publicaţia şi în străinătate, s-a lărgit sfera de cercetare şi studiu asupra provinciilor alipite între timp: Dobrogea Nouă (1913), Transilvania, Bucovina, Basarabia, Banat (după 1923). Dar, în general, studiile privind aceste provincii (afară de Cadrilater) trebuie căutate mai ales în Anuarele publicate de Secţiunile Regionale, singura secţiune care publică rapoarte, aproape regulat, în „Buletin” (pînă în 1936) fiind cea din Cernăuţi. Monumentele cercetate (cu precădere în Muntenia şi în Moldova) nu sînt numai cele clasate sau prezentînd o importanţă deosebită, ci se merge pînă la cele mai mărunte ctitorii şi case din sate, căci ,,şi unele şi altele, ca rămăşiţe materiale a veacurilor apuse reflectează aceeaşi lature de manifestare interesanta şi preţioasă a vieţii noastre trecute, pe care e nevoie s-o cunoaştem cît mai bine şi cît mai complet”.

Echipa de colaboratori a „Buletinului”, formată din membrii Comisiei, arhitecţii Serviciului Tehnic al Comisiei, personalităţi marcante ale ştiinţei româneşti, s-a lărgit încetul cu încetul prin colaborarea membrilor corespondenţi ai Comisiei, a profesorilor şi arheologilor de seamă din judeţele ţării sau din străinătate.

Între 1908 şi 1916, Nicolae Iorga - deja faimos prin publicarea Istoriei Imperiului Otoman (1908-1913) - a publicat relativ puţin. Va ajunge însă, mai tîrziu, mai ales după ce devine preşedinte al CMI, să asigure numere întregi ale Buletinului, publicînd în toate domeniile înrudite cu programul revistei: istorie, istoria artei, etnografie, studii despre monumente, recenzii etc. (149 titluri între 1908-1942). Articolele sale, în oricare din domeniile abordate, conţin preţioase informaţii privind trecutul monumentelor sau obiectelor muzeistice, cu indicaţii asupra politicii de urmat asupra restaurărilor.

Virgil Drăghiceanu, secretarul ,,Buletinului” între 1923-1938, apoi membru CMI între 1938-1941, a fost un cercetător neobosit pe teren, publicând sute de inscripţii şi descrieri de monumente, făcînd săpături arheologice la Curtea de Argeş si Cîmpulung (103 titluri între 1909-1934).

Primul secretar al CMI şi redactor al BCMI, Alexandru Lapedatu, în cei opt ani de colaborare la revistă, 1908-1916, a tipărit 54 de titluri. Din 1919 devine profesor la Facultatea de Litere din Cluj. Studiile sale istorice asupra monumentelor din Ţara Românească, Moldova, Transilvania conţin o mină de informaţii pentru cercetătorii de azi.

Victor Brătulescu, secretar al CMI şi redactor al BCMI între 1938-1941, membru în comitetul de redacţie între 1942-1945, director al Colecţiilor CMI şi din 1936 director al Muzeului de Artă religioasă, a semnat nenumărate articole privind bisericile din Muntenia, pictura religioasă, o însemnată monografie a cetăţii Hîrşova şi mai ales un studiu, nepreţuit, asupra bisericilor de lemn din Maramureş (36 titluri între 1923 şi 1944).

În domeniul arheologiei paginile ,,Buletinului” au adăpostit studiile unor reputaţi savanţi de talia lui Constantin Moisil (24 titluri între 1909-1924), Vasile Pârvan (5 titluri între 1911-1915), Al. Bărcăcilă (17 titluri între 1913 şi 1942). Inginerul George Balş, membru al CMI şi academician din 1923, a publicat, în 1925 şi 1928, celebrele sale studii privind bisericile moldoveneşti, rămase şi acum opere de bază, cât şi o serie de cercetări cu privire la Messembria şi Muntele Athos (18 titluri între 1911-1933). Nicolae Ghika-Budeşti, arhitectul şi şeful serviciului tehnic, preşedinte al Comisiei, apoi membru al ei, profesor la Şcoala de Arhitectură, a tipărit 44 titluri între 1908-1942, între care cele 4 volume ale sintezei sale privind evoluţia arhitecturii în Muntenia. Profesorul Aurelian Sacerdoţeanu, director general al Arhivelor Statului, membru al CMI, a semnat în 1935 studiul privind zidirea bisericii Domneşti din Argeş, iar între 1935-1945 o serie de recenzii si studii (21 titluri).

Parcurgând indicele pe autori mai găsim nume de savanţi şi cercetători de prim rang cum ar fi P. P. Panaitescu, Radu Vulpe, I. Andrieşescu, S. Zotta, I. Minea, Gh. Nedioglu, I. D. Ştefănescu, D. Tudor, I. D. Trajanescu, I. Mihail, O. Lugoşianu, C. C. Giurescu etc., care au contribuit în paginile lor la lărgirea în mare măsură a cunoştinţelor istorice, arhitectonice şi artistice privitoare la monumente.

Specialiştilor români li s-au alăturat apoi o serie de nume marcante ale unor cercetători străini, cum ar fi L. Bréhier, R.. Gassauer, le père G. de Jerphanion (bisericile din Cappadocia), Dj. Boškovič (despre Mănăstirea Cozia şi despre Muntele Athos), A. Grabar, J. Strzygowski, şi alţii.

Pe tot timpul apariţiei „Buletinului” o mare atenţie s-a acordat materialului ilustrativ, care formează o adevărată arhivă iconografică a monumentelor şi a artelor minore (pictură murală, mobilier). Sînt incluse şi planuri, secţiuni, relevee, desene etc. Valoarea acestui material este cu atît mai mare cu cît unele fotografii reprezintă monumente care astăzi au dispărut.

În ceea ce priveşte aşa-zisa parte „oficială”, care trebuia să cuprindă rapoartele anuale, procesele verbale ale şedinţelor CMI, rapoartele secţiunilor regionale, rapoartele arhitecţilor etc., ea este deficitară. Rapoartele anuale merg pînă în 1912; apoi apar în mod simplificat pentru anii 1919-1926, 1929-1932, 1935, pentru a dispare ulterior cu totul. Şedinţele de lucru ale CMI sînt redate pe scurt pentru anii 1908-1909 şi 1913 iar procesele verbale apar numai pentru anii 1924-1926, 1931, 1932. În ceea ce priveşte rapoartele secţiunilor regionale, publicarea lor este si mai deficitară: sesiune regională Cernăuti, 1919-1925, 1933-1936; sesiune regională Chişinău, 1925-1926; sesiune regională Cluj, 1925; sesiune regională Lugoj, 1925.

Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice 

Pentru a compensa lipsurile arătate mai sus, CMI, hotărăşte, în 1914, să editeze sub formă de anuar o publicaţie care să redea cît mai complet structura Comisiunii şi lucrările ei tehnico-administrative. Scopul şi programul acestei publicaţii au fost stabilite precum urmează:

,,În Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, care va privi viaţa şi organizarea acesteia, se vor tipări jurnalele săpăturilor, rapoarte şi memorii privind studiul monumentelor istorice, cum şi rapoartele administrative, în ordinea arătată mai jos:

1. lista membrilor şi a personalului; 2. decrete de numire; 3. decretele de clasare şi declasare a monumentelor istorice; 4. hotărîrile Comisiunii şi procesele verbale ale şedinţelor; 5, rapoartele personalului Comisiunii, ale membrilor şi ale membrilor corespondenţi; 6. jurnalele de săpături, cercetări şi restaurări la care vor fi obligaţi toţi acei cari fac asemenea săpături şi cercetări, cu fondurile Comisiunii Monumentelor Istorice. Tot aici se vor tipări şi îndrumările necesare pentru cercetătorii amatori: învăţători, preoţi, profesori şi alţi intelectuali, cărora li se vor da lămuriri asupra valorii obiectelor.

Anuarul va fi datat după anul calendaristic”.

Victor Brătulescu, secretarul CMI, adaugă în prefaţa din 1942: ,,Anuarul răspunde şi nevoiei de a informa publicul asupra activităţii Comisiunii Monumentelor Istorice, a cărei strădanie pentru păstrarea zestrei artistice şi istorice a ţării nu este deajuns de cunoscută [. . .]. ,,Anuarul întregeşte sub o altă formă cealaltă publicaţie ştiinţifică a noastră - Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, în care nu se pot cuprinde procesele verbale ale şedinţelor Comisiunii, rapoartele oficiale ale membrilor ei şi ale personalului tehnic, dările de seamă ori însemnările mărunte cu privire la monumentele istorice din toate epocile”.

Nu putem să nu regretăm că un program atît de util nu a putut fi respectat decît timp de patru ani: 1914, 1915, 1942 şi 1943.

În afară de partea strict oficială, care cuprinde structura CMI (preşedinţi, membri, membri corespondenţi, servicii, secţiunile regionale) şi decretele de clasare şi declasare, ACMI publică procesele verbale ale şedinţelor CMI (19 în 1914, 11 în 1915, 15 în 1942 şi 27 în 1943) + 1 proces verbal (în 1943) privind Secţiunea Regională pentru Bucovina.

Rapoartele cuprind restaurări de monumente, activitatea muzeelor judeţene, rezultatele săpăturilor arheologice, studii istorice privind monumentele, activitatea membrilor corespondenţi din judeţe, conferinţe.

Dintre colaboratori remarcăm îndeosebi pe V. Pârvan (prima campanie de săpături de la Histria, activitatea Muzeului de Antichităţi), N. Iorga (conferinţa Ce este un monument istoric), G. Balş (biserica din Fundeni-Prahova), Constantin Bobulescu (studiu asupra bisericii din Cotmeana), profesor Şt. Ciuceanu (rapoarte de activitate din judeţul Dolj), D. Constantinescu (săpăturile de la Cetatea Neamţului), profesor C. Daicoviciu (raport privind activitatea arheologică a Universităţii clujene), George Florescu (Casa cu lanţuri), Ilie Ghibănescu (rapoarte privind activitatea arheologică din Constanţa), arhitectul N. Ghika-Budeşti (raport de activitate, 1915), preot Gr. Pişculescu, cunoscut în literatură ca Gala Galaction (biserica din Bordeşti), Dan Simonescu (studiu despre schitul Mărculeşti-Flămînda), D. Tudor (rapoarte privind săpăturile de la Sucidava), Virgil Drăghiceanu (comunicări privind o serie de biserici şi mănăstiri) ş.a.

Valoarea documentară a ,,Anuarului” este, de asemenea, excepţională căci procură informaţii nu numai asupra monumentelor existente, dar şi asupra unora care între timp au dispărut. Condiţiile de tipărire sînt mai modeste ca ale BCMl, iar materialul ilustrativ este mai sărac.

În concluzie, ţinem să subliniem, încă o dată, că, deşi BCMI şi ACMI formează două periodice separate, cercetarea lor, deci şi indexarea lor, nu poate fi concepută în mod independent. Aşa cum am văzut mai sus, programele lor de publicare se întrepătrund, se completează unul pe celălalt şi alcătuiesc un tot, care reprezintă o cronică vie a activităţii C.M.I. şi a monumentelor noastre în perioada 1907-1945, înregistrînd din nefericire, şi multe ,,pierderi”. Această cronică este completată cu temeinice studii istorice, arhitectonice şi artistice, aşa încât dispunem, adesea, de o întreagă istorie începînd cu momentul înfiinţării lor.

Colecţiile celor două periodice conţin un imens material documentar ilustrat, care interesează, în egală măsură, pe arheologi, istorici, arhitecţi, urbanişti, constructori, pictori, muzeografi, etnografi, cercetători de artă şi chiar pe istoricii literari. În condiţiile frontierelor de astăzi, aria de preocupare a studiilor şi cercetărilor depăşeşte cu mult graniţele ţării noastre, întinzîndu-se în toate regiunile unde au fiinţat ctitorii româneşti, sau există culturi şi civilizaţii legate de istoria poporului nostru (Polonia, URSS, Serbia, Grecia, Bulgaria, Turcia, Armenia, Albania etc.) şi care chiar şi astăzi practic sunt inacesibile cercetătorilor.

BCMI şi-a încetat apariţia în 1945. Comisia Monumentelor Istorice a fost desfiinţată în 1948, la 3 ani după apariţia ultimului număr al ,,Buletinului”. Principiile de restaurare şi metodele de lucru conturate pe parcursul a 55 ani de existenţă au continuat să călăuzească însă activitatea instituţiilor cărora le-a revenit, ulterior, sarcina protecţiei monumentelor istorice: Comisia Muzeelor şi Monumentelor din cadrul Academiei RPR şi Direcţia Monumentelor Istorice, înfiinţată în 1952 pe lîngă Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare. Aceste instituţii create după marea schimbare socială din 1947 şi transformarea României într-un stat socialist au dat un nou avânt activităţii de restaurare guvernată de noi principii şi au creat o nouă şcoală de restaurare.

arh.Maria Ana Zup

revenire la prima pagina