Iaşi
Decembrie 2012.
Este o seară târzie de decembrie. Rece şi umedă. Stau într-un local din vechea urbe moldavă. La un pahar de vin. Bun vin. Cu nişte prieteni. La un fel de cină. Organizată de cei de la cultură din Iaşi. Pentru întâlnirea cu deconcentratele şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. (Întâmplată la Muzeul Unirii).
-Ai apucat să vezi Iaşul? Mă întreabă amicul din dreapta umplând până la buză paharul cu vin roşu. Coane, eu beau alb! Nu-i nici o pagubă! Îl beau eu! Paharnicul a făcut studiile la Iaşi. Şi se lamentează (de câte ori are ocazia) că în această urbe şi-a pierdut virginitatea. Fizică, psihică şi intelectuală! adaug eu, amuzat. Celălalt amic (cu nume de floare) se mândreşte cu o grămadă de edificii monument istoric pe care le-a restaurat. Ai pus la socoată şi pe cele care le-ai stricat ? Îl întreb eu inocent. Ha! Ha! Ha!
Apare şeful de la cultură. Un bărbat între două vârste . Cu părul uşor grizonat. Şi zâmbet cuceritor.
-Domnilor, scrieţi (asta după ce ajungeţi acasă) câteva rânduri despre cum v-aţi simţit la Iaşi! Vă rog!Tăcere. Pauză de respiro.
Desigur! Scriu! Dacă nu o spunea cum a spus-o nu aş fi scris nimic. Aşadar să scriu. Şi mai ales despre ce? Despre multe! Bunăoară despre acest gen de întâlniri (de lucru). Ce să spun? După douăzeci şi ceva de ani am impresia că se închide cercul. Acum douăzeci de ani discutam despre acelaşi lucru. Iar rezolvarea lor a rămas. Tot aşa. În suspans. Aici, oamenii vin, se întâlnesc, vorbesc, se defulează, socializează. Şi cam atât. Problemele rămân. Dar e foarte bine că se întâlnesc. Şi bagă de seamă că nu sunt singuri. Că nu l-i se întâmplă numai lor ceea ce se întâmplă. Că mai sunt şi alte personagii cu aceleaşi preocupări. Sunem un fel de colegi. Parteneri. La bune şi la rele. Altfel, ajungem fiecare la un altfel de liste. Decât cea a monumentelor istorice O listă a monumentelor de… Sau în alte spaţii mioritice. Apropo Socola mai există? Că de pacienţi nu ducem lipsă…
Am aflat din cărţi (sau poate de la televizor) cum că, în alte lumi (contemporane totuşi), angajaţii sunt trimişi pentru recuperare în Bahamas sau Azore. Poate Tahiti. (Unde preferaţi?) Sau în locurile unde s-au întâlnit cu prima dragoste. Şi asta numai ca să-i readucă pe petenţi în parametrii optimi de lucru. Probabil că patronii lor nu cunosc încă metoda autohtonă de ieşire (scoatere) din sistem!
Dar atenţie! Avem şi prezenţe feminine!
-La voi la Timiş cum este ? încearcă o colegă blondă un simulacru de dialog. Cum să fie? Tot aşa! Apoi stau şi o privesc. Oarecum curios. Blondă? Adevărată?!. Are părul împletit în cunună şi angajat mai apoi poznaş în codiţe. Ochi albaştrii. Ceruleum. Frumoşi. În care caut sau aş putea să caut tinereţea mea. Pierdută? Nu! Trecută! Bună fiinţa! Deşi nu mai merg cu privirea mai jos. (De acolo am început!) Sună telefonul. Ies să vorbesc. Şi nu mă mai întorc.
A doua zi mă culturalizez. Adică urmez şi eu traseul pe unde amicul meu şi-a pierdut cândva virginitatea. Pe strada mare (Ştefan cel Mare ). Unde se lucrează. Devine doar pietonală. Fără maşini! Bună treabă! Se aşează piatră cubică. Piatra umanizează. Deşi o călcăm zilnic în picioare ne aduce de fiecare dată aminte de cât de efemeri suntem în faţa ei. De jur împrejur multe biserici. Arată ca noi. Chiar noi- nouţe.
În faţa Teatrului Naţional (proaspăt renovat şi el) o alee cu busturi.( Bine făcute). Un fel de panteon al personalităţilor culturale ale oraşului. Lipsesc Tonitza şi Corneliu Baba. Fac o poză cu Sadoveanu. Mă plimb la pas. Până sus în Copou. Şi văd o grămadă de obiective istorice, turistice şi culturale. Toate arată bine. Se vede de la o poştă că există preocupare pentru ele. Cu atât mai mult, cu cât oraşul se vrea în 2020 -capitală culturală europeană. La concurenţă sau poate alături de Cluj şi Timişoara?! Doamne ajută!
Mă întorc pe nişte străduţe lăturalnice aşezate în pantă domoală. Trebuie să văd neaparat Academia de Arte. Recent restaurată (în numai doi ani?!). Cea aflată în casa boierului antiunionist, vistiernicul Alecu Balş. Acela care, aflat la Paris, striga în gura mare mulţimii (era să zic prostimii): La o parte că trece un boier de la Moldova! Văd aici câteva studiouri şi sala de concerte.
Şi cum, mai nou, orice treabă serioasă începe şi se sfârşeşte la Mall. Hai şi noi! Aici surpriză. Aşternut şăgalnic la picioarele Palatului Culturii parcă-i altceva decât ce ştiu eu despre mall-uri. Şi este! E proiectat de arhitectul timişorean Radu Mihăilescu, (fratele lui Dragoş Mihăilescu –pianistul). Locaţia reuşeşte un acord fericit între vechi şi nou în arhitectura locului. (Sună prost, dar nu mai schimb)
Acum o paranteză . După anii nouăzeci, Iaşul a dat şi doi miniştri. (Sau poate mai mulţi şi nu-i ştiu eu).Unul la Cultură şi celălalt la Invăţămâmt. Şi se vede! Şi mă gândesc instantaneu la Timişoara mea. A dat şi ea doi. Unul la Sănătate şi celălalt la Agricultură. Şi…Şi nu se vede!
Cât despre ospitalitatea moldovenească, aceasta nu se dezminte. Nici de data asta. Senzaţia este că nu-ţi mai vine să pleci!
Dar, din păcate întâlnirea s-a terminat!
La întoarcere urc într-un tren de noapte. Alături de un profesor universitar. Biolog. Peregrin câţiva ani prin Egipt şi Alger. În celălalt compartiment, hărmălaie mare. Un grup de tineri. Oameni de afaceri. Stau compactaţi până la refuz într-o cuşetă. Şi vorbesc cu voci înalte. Desigur despre afaceri. (Mai mult sau mai puţin păguboase). La fiecare propoziţie o bagă şi o scot! Vrând-nevrând ascult şi eu expozeul. Şi uneori îl completez cu vorbe. Ca pe un fel de rebus. Ciudat. Fiindcă ţăcănitul metalic al roţilor le acoperă din când în când cuvintele. Stai aşa! Cum a a zis? Roma sau Roman? M-am ţăcănit şi eu. Şi parcă-l aud vorbind (telepatic?) pe unul din proaspeţii afacerişti: Tu ce p... mea vrai? Am fost şi la Roma dacă vrai să ştii! O.K. Eu am ajuns doar până la Milano..
Brusc se face linişte. Mă ridic şi dau perdeaua la o parte. Afară ninge. Trecem pe lângă un peron intens luminat. Dolhasca. Aha! Emil Brumaru… Tamara. Casc. Mai am de călătorit aproape 12 ore. Trenul saltă şi se leagănă. Smucit şi imprevizibil. Îmi aduc aminte de un amic căruia îi plăcea să facă dragoste în vagonul de dormit. Haios dealtfel. Zicând că mişcările neliniştite ale trenului îl scutesc de efortul de pompagiu. Adorm. Şi sforăi.
Coane, cam acestea sunt rândurile care au ieşit! Trebuie să le şi semnez? Sau le dau anonime? Le semnez!
Aşadar,
Andrei Medinski*
*De-a lungul vremii, am agăţat de numele ăsta diverse profesii sau mai bine zis îndeletniciri. Mai mult sau mai puţin liberale. Precum: pictor, profesor, proiectant modele, referent, consilier, expert patrimoniu mobil. Iar după înscrisuri, cu îngăduinţa şi voia dumneavoastră, sctiitor. Şi de ceva timp :agent constatator. Sâc!)