Patrimoniu industrial - Fabrica de caramizi Ciurea Iasi

Patrimoniu industrial -  Fabrica de caramizi Ciurea Iasi

Muz. Ing. Lenuţa Chiriţă

Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” Iaşi

Deşi a fost vreme îndelungată capitală a Moldovei şi centru al spiritualităţii româneşti, oraşul Iaşi a cunoscut o slabă dezvoltare industrială. Meşteşugurile sunt menţionate începând cu secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Structura economică a oraşului a păstrat multă vreme pecetea caracterului meşteşugăresc, iar puţinele întreprinderi industriale s-au  înfiinţat în secolul al XIX-lea. Astfel, în anul 1830, când s-a constituit Eforia  orăşenească, se consemna existenţa a 49 fabrici de fierărie  şi 58 fabrici de lemnărie pe Uliţa Mare, de fapt mici ateliere meşteşugăreşti[1]. Una dintre acesta era Fabrica de bere din Păcurari, menţionată încă din anul 1773. Berăria dispunea în anul 1832 de mai multe încăperi distincte: pentru fermentarea berii, pentru uscat urluială şi pentru stropit. Avea numeroase căzi, căldări pentru fiert, maşină pentru curăţat urluiala şi răcitor. Unită cu berăria printr-o ulicioară  exista  o moară acţionată de cai.

Între anii 1840-1860 au funcţionat în jur de 10 întreprinderi industriale din care 6 erau de industrie alimentară, iar celelalte erau producătoare de lumânări, cărămizi, pavele şi unelte agricole. În decembrie 1841 au fost puse  în funcţiune cinci mori pentru obţinerea „făinii de lux” . Este posibil ca unele din ele sa fi folosit forţa aburului. Revista „Albina românească” din octombrie 1847 menţiona existenţa la Iaşi a unei mori cu vapori a francezului Felix Barberot, care a infiinţat mai târziu Societatea morilor de apă din Moldova. Moara folosea drept combustibil cărbunele adus de la mina Comăneşti şi din 1854, lemnul din pădurile aflate în apropierea Iaşului. În anul 1861 îsi încetază activitatea datorită unor probleme financiare. În deceniului şapte al secolului al XIX-lea,  se observă o înviorare a economiei datorită construirii căii ferate care lega Iaşul de capitală. Astfel, oraşele Paşcani şi Iaşi sunt legate de calea ferată Suceava – Paşcani – Roman  şi Paşcani – Iaşi şi în anul 1872 această parte a Moldovei este legată de  Bucureşti. În această perioadă încep să-şi facă apariţia în Iaşi, câteva întreprinderi industriale : Fabrica de ţesături groase din in şi cânepă de la Copou (1867), Manufactura de tutun (1876), Fabrica de cărămizi Ciurea (1891), Atelierele C.F.R. „Nicolina” (1892), care îşi continuă activitatea şi astăzi, fiind păstrătoare de patrimoniu industrial şi tehnic de valoare. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în industria ceramică şi a materialelor de construcţii activau patru firme de produs cărămizi, teracotă, tuburi şi dale. Prima fabrică de cărămizi a funcţionat între anii 1843-1859 cu maşini aduse de la Viena. În anul 1892 a fost dată în folosinţă linia ferată Iaşi - Vaslui şi cu această ocazie directorul general al Căilor Ferate Române, Gheorghe Duca a construit în anul 1891 la Ciurea, lângă Iaşi „o mare fabrică de oale de acoperământ şi cărămizi aparente…de o calitate escelentă, pentru aproape toate gările din ţară.[2]” . După deschiderea acesteia toate clădirile pentru călători, depouri, clădiri anexe de pe linia Vaslui –Iaşi, Iaşi-Dorohoi, Bucureşti-Constanţa, din Râmnicu Sărat ca şi multe poduri feroviare au fost edificate numai din carămidă roşie de Ciurea Cărămizile erau bine presate şi arse „tari precum cremenea şi sunau precum clopotele”[3]. După terminarea lucrărilor fabrica a funcţionat sub capacitatea ei, fiind reînviată în 1939 pe vremea directorului Emil Niţescu. În 1940 producea peste 1.130.000 bucăţi cărămizi, 134.000 ţigle pe an şi vreo 600 sobe de teracotă[4].

Fabrica de cărămizi de la Ciurea a suferit puţine schimbări de-a lungul timpului deoarece felul în care a fost proiectată nu a permis nici o modernizare în ceea ce priveşte fluxul tehnologic. Singurele modernizări au fost aduse doar la partea de acţionare electrică a instalaţiilor de măcinare şi omogenizare a argilei şi la instalaţia de presare.

                                                                                       

Fig. 1: Fabrica de cărămizi Ciurea – vedere generală                                                            Fig. 2: Ceas Paul Garnier, Franţa

Clădirea principală cu faţada din cărămidă aparentă este prevăzută în interior cu o structură rezistentă  din lemn. De remarcat faptul că se mai păstrează încă, deşi nu funcţionează,  un ceas „Paul Garnier”  fabricat la Paris  şi montat pe faţada clădirii (Fig. 2). Clădirea adăposteşte instalaţia de omogenizare şi mărunţire a argilei, instalaţia de presare, spaţiul de uscare şi două cuptoare tip Hoffmann pentru arderea cărămizilor. Unul dintre cuptoare nu mai funcţionează de 25 de ani. Tot în clădirea principală se află o secţie de ceramică prevăzută cu roţi pentru olari şi cuptoare de ardere a ceramicii, care  a fost închisă odată cu dispariţia ultimului olar din Ciurea. Materia primă, lutul nu a fost şi nu este nici în prezent o problemă, deoarece judeţul Iaşi este bogat în soluri argiloase.Fabrica funcţionează cu multe utilajele existente încă de la înfiinţare, aduse din Germania şi modernizate pe parcurs în ceea ce priveşte acţionarea electrică. Astfel, în anul 1914 instalaţiile au fost echipate cu motoare electrice de la firma „Eisengiesserei Machinenfabrik” din Nienburg,  Germania, care funcţionează şi astăzi.

                                                                             

Fig. 3: Parter – se observă şinele pentru cărucioarele de transport cărămida.  Fig. 4: Moară de mărunţire şi omogenizare a argilei

Clădirea este împărţită în interior pe două nivele de o structură din lemn ingenios realizată (Fig. 3). La nivelul superior se află instalaţia de omogenizare şi mărunţire a argilei. Mărunţirea se face într-o moară acţionată electric, unde se introduce  argila umezită cu apă (Fig. 4). Materialul rezultat ajunge la parter în instalaţia de presare, din care argila iese sub formă de calup şi este tăiată în forma cunoscută de cărămizi (Fig. 5).

                                                                            

Fig. 5: Instalaţie de presare şi tăiere a cărămizilor                                 Fig. 6: Etaj – structură din lemn pentru uscarea cărămizilor

Cărămizile sunt încărcate manual în cărucioare şi apoi împinse pe nişte şine înguste  în spaţiul de uscare aflat la nivelul superior al clădirii. Acolo cărămizile ude sunt aşezate pe nişte poliţe speciale  din lemn şi lăsate să se usuce câteva zile (Fig.6). După uscare sunt transportate tot pe sine în cuptorul de ardere (Fig. 7). Cuptorul de ardere este de tip Hoffmann inelar construit din cărămidă, având în interior forma unei piste cu mai multe intrări de acces plasate de jur-împrejur

                                                               

Fig. 7: Transportul cărămizilor spre cuptorul de ardere.  Fig. 8: O intrare în cuptorul de ardere    Fig. 9:  Stivuirea cărămizilor în cuptor

Procesul de ardere a cărămizilor este şi astăzi acelaşi ca acum o sută de ani. Cărămizile uscate se aşează în interiorul cuptorului în aceiaşi zonă de unde au fost scoase  scoase cărămizile arse (Fig. 9). Circuitul focului durează două săptămâni. Combustibilul este transportat pe o bandă rulantă în podul clădirii si introdus de către muncitori în gurile de ardere ale cuptorului. Gazele arse sunt evacuate prin coş. Alături de clădirea fabricii se află o anexă pentru atelierul de reparaţii şi întreţinere folosită astăzi ca magazie O altă construcţie este rezervorul pentru combustibil lichid (Fig. 10).

                     

Fig. 10: Rezervorul pentru combustibil lichid  Fig.11 -12 Cladirea directiunii: fata -                  vedere dinspre calea ferata

Clădirea direcţiunii este o casă cu ornamentaţii de cărămidă aparentă la ferestre. Se folosesc mai multe tipuri de cărămizi: drepte, cu suprafaţa curbată sau tăiate în unghi. Pe frontispiciul de la intrare se poate citi: Birourile administraţiei, iar partea dinspre calea ferată se află inscripţia Direcţiunea. Astăzi clădirea este nefolosită şi în stare de degradare. Fabrica de cărămizi Ciurea, reprezintă un autentic sit de arheologie industrială cu posibilităţi multiple de valorificare  din punct de vedere muzeal şi al turismului cultural.Faptul că se conservă clădirile, utilajele şi procesul tehnologic face ca această fabrică să fie unică în zona Moldovei. Organizarea de vizite educative cu grupuri de elevi de toate categoriile de vârstă poate fi atractivă, mai ales că localitatea este în afara oraşului, într-o zonă pitorească.Comuna Ciurea, situata la 12 km pe şosea fată de Iaşi si  9 km pe calea ferata (trei staţii CFR), cu situri arheologice, monumente istorice şi de arhitectură, cu posibilităţi de cazare, constituie o zona de agrement pentru oraş.O altă oportunitate este faptul că  fabrica deţine un atelier de olărit în care acum nu mai lucrează nimeni.  Pentru a revigora acest meşteşug pe cale de dispariţie în judeţul Iaşi, redeschiderea atelierului  cu posibilitatea de vizitare, ca şi iniţierea copiilor în tainele olăritului printr-un program educativ, în colaborare cu şcolile din Iaşi, ar fi benefică.

Actualmente Fabrica de cărămizi face parte dintr-o companie privată, care are ca obiect de activitate şi producerea de confecţii metalice, prelucrări mecanice, confecţii textile pentru piaţa internă şi export.

Rezumat:

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte una dintre cele mai vechi fabrici din Iaşi care mai păstrează încă modul arhaic de lucru.Cu ocazia construirii liniei ferate Iaşi - Vaslui, Gheorghe Duca, directorul general al Căilor Ferate Române a construit în anul 1891 Fabrica de cărămizi şi ţiglă de la Ciurea, lângă Iaşi. După deschiderea acesteia, toate clădirile pentru călători, depouri, clădiri anexe de pe linia Vaslui–Iaşi, Iaşi-Dorohoi, Bucureşti-Constanţa, din Râmnicu Sărat ca şi multe poduri feroviare au fost edificate numai din cărămidă roşie de Ciurea. Cărămizile, bine presate şi arse erau „tari precum cremenea şi sunau precum clopotele”. Fabrica de cărămizi de la Ciurea a suferit puţine schimbări de-a lungul timpului deoarece felul în care a fost proiectată nu a permis nici o modernizare în ceea ce priveşte fluxul tehnologic. Singurele modernizări au fost doar la partea de acţionare electrică a instalaţiilor de măcinare şi omogenizare a argilei şi la instalaţia de presare.In incinta fabricii exista si un atelier de ceramica cu doua cuptoare, care astăzi nu mai funcţionează.

Actualmente fabrica de cărămizi face parte din societatea „Pheonix SA”, companie privată cu  obiect de activitate producerea de confecţii metalice, prelucrări mecanice, confecţii textile pentru piaţa internă şi export.